Doina-Mandru-Dorina-horatau-Viorica-Sladescu-Maria-Musat-arta-prin-gaura-cheii-smartfm-steluta-rosca-stanescu

SRS: Bună seara dragii mei, e luni, și ca-n fiecare luni la această oră, începe o nouă ediție “Artă prin gaura cheii”. În această seară, o ediție – școală aș putea spune, pentru că în studioul Smart FM, am invitat patru specialiste în tapiserie.

Doina Mândru: Bună seara.

SRS: Pe Doamna Doina Mândru, critic și istoric de artă.

Doina Mândru: Dar nu sunt chiar specialistă în tapiserie (zâmbește).

SRS …și pe Doamnele Profesoare Dorina Horătău, Viorica Slădescu și Maria Mușat.

Invitații: Bună seara.

SRS: …care vin să ne ajute în această-seară să înțelegem ce înseamnă tapiseria, chiar de la Universitatea Națională de Arte București. Am făcut aceste invitații pentru că zilele acestea, la Palatele Brâncovenești de la porțile Bucureștiului, puteți vedea o expoziție foarte rară de tapiserie, o expoziție cu…poate Dorina Horătău ne ajuți să ne spui câte piese, câte tapiserii sunt în expoziție.

Școala românească de tapiserie în ultimele 5 decenii - INVITAȚI: Doina Măndru, Dorina Horătău, Viorica Slădescu, Maria Mușat - 13 martie 2017

by Steluța Roșca Stănescu | ARTĂ PRIN GAURA CHEII, la SMART FM

Dorina Horătău: Din câte știu eu de la Doamna Viorica Slădescu, promotorul și inițiatorul acestui proiect, sunt în jur de 48 de tapiserii.

Viorica Slădescu: Într-adevăr sunt 48 de tapiserii în expoziție.

SRS: Artiști, sunt tot 48 sau?

Viorica Slădescu: Da, sunt 48 de artiști, artiști, să le spunem în devenire, pentru că sunt lucrări de diplomă și lucrări de atelier din timpul studenției. E un patrimoniu în care artiștii s-au format, este să spunem, primul pas, începutul, inițierea în arta tapiseriei, pentru cei care au devenit de-a lungul anilor membrii a Școlii de Tapiserie românească. Începând cu anul 1960 și până în 2016, avem aceste lucrări de diplomă care arată un parcurs, dacă vreți, o evoluție, o acordare cu ceea ce înseamnă tapiseria contemporană de-a lungul acestor 50 de ani.

SRS: Expoziția durează până pe data de…?

Viorica Slădescu: Expoziția durează până pe data de 31 martie, o puteți vizita în fiecare zi de la ora 09:00 la 17:00. Luni, muzeul este închis.

SRS: Dragii mei, o să detaliem acest subiect și vom intra și-n alte subiecte extrem de frumoase, imediat după o primă melodie, pregătită de colegul meu liviu Damian.

SRS: Așa cum spuneam, în studioul Smart FM, în această seară, se află Doina Mândru, Dorina Horătău, Viorica Slădescu și Maria Mușat, colectivul curatorial și organizatoric al expoziției “CINCI DECENII DE TAPISERIE LA UNIVERISTATEA NAȚIONALĂ DE ARTE BUCUREȘTI” – profesori si studenți, care are loc la Palatele Brâncovenești până pe data de 31 martie. Este o expoziție cu lucrări rare și este o expoziție rară în sine, o expoziție de tapiserie. Aș vrea să o luăm așa un pic cu istoricul de la începutul începutului. Ce este o tapiserie, ce rol are ea în viața oamenilor, decorativ, funcțional? Viorica Slădescu?

"CINCI DECENII DE TAPISERIE LA UNIVERISTATEA NAȚIONALĂ DE ARTE BUCUREȘTI"

Viorica Slădescu: Da, încerc să vă răspund, este destul de greu de explicat, dar încerc în câteva cuvinte. Tapiseria este o artă a parietalului, tapiseria se expune pe perete în plan vertical și a fost considerată o artă decorativă pentru că ea cuprinde elemente ce decorează interiorul. În același timp, tapiseria este o artă monumentală pentru că se desfășoară pe spații mari, ocupă pereții castelelor, palatelor, edificiilor foarte mari și prețioase. De asemenea, putem să spunem că tapiseria este o artă complexă. Tapiseria se realizează prin efortul unor grupuri de oameni cu diferite ocupații. În acest grup, participanții au un rol definit, cum sunt spre exemplu, pentru început, cei care prepară materia pentru tapiserie. Tapiseria face parte din arta țesutului, este cea mai nobilă artă a țesutului. Deci,  îi avem pe cei care prepară materialul. Apoi, cei care se ocupă de punerea în practică a acestui material, adică urzesc, folosesc tehnologii diverse. Și, în ultimul rând, cel mai important este cel care creează imagini, imaginea vizuală pe care o are o tapiserie. Acesta este artistul care poartă numele de cartonier deci, cel care face cartonul de tapiserie. Este într-adevăr cel care face creația artistică și efortul tuturor converg prin acest țel suprem, de a aduce în fața publicului, opera de artă. De asemenea, tapiseria putem s-o numim una dintre cele mai rafinate arte. Tapiseria este cea care alege, esențializează formele într-un efort maxim de a exprima o imagine care trebuie să fie emblematică, care trebuie să fie foarte impresionantă pentru public, copleșitoare câteodată, și întotdeauna este unică. Pentru că efortul este atât de mare, tapiseriile, în general, sunt unice, nu se reproduce de două ori aceeași piesă. De asemenea, este foarte prețiosă, sigur pentru că este o muncă de lungă durată, este prețioasă ca valoare materială dar, în același timp este foarte prețioasă pentru că ea are o valoare istorică, pentru că ne prezintă imagini din diverse epoci. Atât imagini din lumea laică, cît și din lumea religioasă.

SRS: Care sunt originile tapiseriei, sunt cunoscute aceste origini?

Viorica Slădescu: Arta țesutului este una dintre, să spunem, preocupările, dintre meșteșugurile care s-au dezvoltat din cele mai vechi timpuri. Omul, în dezvoltarea lui, a încercat să își creeze un ambient cu ceea ce a lucrat, cu ceea ce a țesut. Cu șase milenii înainte de Iisus, arheologii au descoperit războiul de țesut deși, urme ale acestui tip de meșteșug care a ajuns ușor, ușor în artă, a fost un meșteșug util pentru a țese îmbrăcăminte, pentru a țese textilele care să ajute omul să reziste mediului ambiant. Acestea s-au perfecționat și s-au perfecționat până la gradul la care astăzi aveam războiul de țesut comandat de computer.

SRS: Știm de unde vine numele de tapiserie?

Viorica Slădescu: Sigur că da. Noi îl avem din limba franceză, “tapisserie”. Aici se face de multe ori o greșeală între o tapițerie și o tapiserie, această artă. Și accentuez pentru că, foarte multă lume face acest greșeală. Tapițeria este aceea care acoperă o piesă de mobilier, iar tapiseria este acel obiect care este expus la verticală, care are o imagine și care are un efect artistic propriu. Unul învelește mobilierul, iar celălalt învelește peretele. De multe ori tapiseria avea și acest rol de a încălzi pereții castelelor din piatră sau din cărămidă foarte reci, pentru a-i proteja puțin pe cei din interior. Deci, era și utilă, pe lângă o deosebită valoare artistică.

SRS: Am postat acum câteva minute pe pagina de Facebook – “Artă prin gaura cheii”, un grupaj cu imagini după tapiseriile expuse în Palatele Brâncovenești zilele acestea, “CINCI DECENII DE TAPISERIE LA UNIVERISTATEA NAȚIONALĂ DE ARTE BUCUREȘTI” – profesori/studenți. Este o expoziție pe care o puteți vizita până în data de 31 martie. Începusem cu invitatele din studioul Smart FM – Doina Măndru, Dorina Horătău, Viorica Slădescu, Maria Mușat, să vorbim despre o scurtă istorie a tapiseriei. Și pentru ca suntem la acest capitol, aș vrea să vă întreb care sunt cele mai cunoscute tapiserii ale lumii. Doina Măndru?

Doina Mândru: Aș începe cu lista scurtă, cu o celebră tapiserie care este de fapt o broderie. Povestea cuceririi Angliei, cunoscută sub denumirea de “Tapiseria de la Bayeux”, imensa broderie care închipuie cucerirea normandă, cucerirea Angliei în vremea lui William Cuceritorul. Continuăm cu tapiseria din ciclul “Doamna cu Licorna”, tapiserii de la Muzeul Cluny, legendele medievale care închipuie nu numai condiția princiară, dar și condiția enigmatică a femeii, ce este în același timp Doamna Curților, cântată de menestrel, dar care este și Fecioară. Pentru că “Doamna cu Licorna” o poate simboliza și pe Fecioara Maria, pentru că “Doamna cu Licorna” este un simbol al curăției feciorelnice, pentru că se știe că ea, dacă este atinsă, moare. O altă tapiserie celebră este de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Se cunoaște și autorul cartoanelor ei, Nicolas Bataille. Este o temă care preocupa Europa atunci: “Apocalipsa”. De ce tocmai atunci? Iată că ei aveau conștiința că se apropie un an fatidic, 1497, care în simbolistica vremii, împlinea 7000 de ani de la crearea lumii. Și-n acel moment a existat o spaimă a sfârșitului lumii.

SRS: Și în zilele noastre mai avem asemenea spaime (râde).

Doina Mândru: …(râde)… se cheamă milenarism. Și a apărut și cu prilejul anului 2000. Ei bine, să realizezi atunci, in acest nou val de spaimă apocaliptică, o tapiserie de nu mai puțin de 800 m², o tapiserie care este realizată doar de, se spune, o echipă de nu mai mult de șapte oameni, în cam cinci ani, așa cum se cunoaște din cronici și desfășurarea evenimentului. Ei bine, specific acestor tapiserii medievale este redarea subiectului cu ajutorul, de fapt, a unei cromatici foarte strălucitoare, și-n același timp concentrate, nu mai mult de 25 de nuanțe. Ajungem în veacul al XVII-lea, ajungem la marile școli, la marile ateliere de tapiserie ale veacului al XVII-lea care au dat până la urmă și numele unei tehnici și de la 25 de nuanțe sărim la 25,000, 30,000 de nuanțe. Tapiseria devine un fel de reflex al picturii, cartonierii sunt mari pictori ai veacului al XVII-lea și în acel moment trebuie să ne imaginăm ce tehnicitate era și-n boiangerie, și-n arta le teint courrier, cum se numeau cei care vopseau lâna. Ce artă era să obții atât de multe nuanțe și să le obții cu mijloace naturale. Erau cele care au trecut cel mai bine proba timpului. Obținerea unei asemenea diversități de nuanțe dovedește că exista o chimie, dar că este o chimie care folosește în primul rând natura. În felul acesta, manufacturile de la Gobelins, pentru că despre ele vorbim când vorbim despre această probă de măiestrie picturală de-a dreptul, ajung la un summum tehnic al tapiseriei. De-aici înainte poate, Maria Mușat ne poate lămuri cu mai multe. De exemplu, un detaliu pe care l-am aflat și eu dintr-un articol al Yvonei Assan, care vorbea în revista “Arta”, prin 1963, despre arta lui Jean Lurçat, părintele tapiseriei moderne, contemporane, ca să se diferențieze de tapiseria gotică, tradițională, …ea explica, și aici îmi aduc aminte chiar de cursul Doamnei Profesoare Yvonne Hassan, de pe vremea când eram studentă… arată cum trecerile de la umbră la lumina, de la închis la deschis în tapiseria medievală, se făcea prin trei tonuri intermediare, în timp ce în tapiseria de la Gobelins sau în atelierele de la AuBusson, foloseau între 24 și 34 de tonuri intermediare. Ce rafinament. De ce vorbim despre acest rafinament!? Yvonne Hassan vine să concentreze, să sintetizeze și să reajunga la acele trei-cinci tonuri intermediare. Dar vorbesc despre acest rafinament pentru că el va fi reluat, curios, în anii ’70, ’80 în tapiseria contemporană românească de Ileana Balotă de exemplu. Sunt folosite în lucrările ei, o folosire măiastră aș putea spune, nuanțările pe o scară foarte-foarte largă după cum, iarăși, adevărații mari creatori de tapiserie contemporană, reduc scara cromatică, reduc la cinci, șapte nuanțe care creează forme puternice, care sunt puternic simbolizante și care se impun ca niște forme monumentale. Dar, să revenim la tehnică….

SRS: Aș vrea să revenim și să vă întreb de tehnică, despre prima lucrare consemnată ca și tapiserie în istoria mondială, acea tapiserie de la Bayeux. De ce spuneți că este broderie și nu tapiserie și de ce a fost consemnată ca tapiserie de fapt, și ea este o broderie?

Maria Mușat: Ea este considerată și a intrat în istoria tapiseriei, fiind o tapiserie, pentru că are suprafață destul de mare, aproape aș spune că are cam 70 m lungime, are o desfășurare narativă, așa cum spunea și doamna Doina Mândru, a istoriei din perioada aceea, de cucerire a Angliei de către normanzi, dar ea este de fapt o țesătură din in, deci, este o țesătură făcută într-un război de țesut orizontal. Și peste această structură de țesătură simplă, pânză de in, au fost brodate scenele reprezentative și cu mare finețe sunt detaliate fizionomiile, armurile, personajele, cai, păsări și tot ce avem în povestea aceasta.(DM intervine: “ea este o cronică brodată, de fapt”)… da, este o cronică brodată de fapt, și aș numi-o eu o peliculă foto pe care o vezi într-o desfășurare, doar că nu este la dimensiunea mică și atunci…70 m lățimea țesăturii și lungimea de 70 m. Dar aș vrea să mă întorc puțin la perioada țesăturilor copte, care sunt considerate de noi fragmente minuscule, care sunt mici. Acele fragmente de țesături copte care sunt de o bogăție și de o cromatică fantastică. Ele sunt în istoria tapiseriei încadrate in perioade nilotice, pentru că are în reprezentări animalele, păsările de pe Valea Nilului, nilotice. Dup-aceea, sunt niște teme de compoziție la care le vezi suprafețele mai mici, dar care sunt absolut supradimensionate…. Și poate ne întoarcem cu tipul acela de compoziție la tapiseria contemporană actuală, pe care o vedem chiar în Palatele Brâncovenești, în acele exemple ale compozițiilor făcute de studenții noștri. În ceea ce privește tehnică, dacă ne referim la tapiserie, se poate vorbi de tehnica Otlis și de Baslis… celebrele ateliere, și din Belgia și din Franța, în care această tehnică a fost desfășurată. Ce înseamnă o Otlis? – se țese pe verticală. ot – în înălțime și lis – pe verticală. Tehnică pe care o practicăm și noi, s-a practicat de atâta vreme. Ce presupune această tehnică? Trebuie să ai un cadru de lemn destul de rezistent sigur (în funcție și de suprafață pe care urmează să transpui), și peste acest cadru trebuie să montezi o urzeală. Astăzi noi folosim urzeala de bumbac, un fir cablat, bine torsionat, pentru a avea rezistență și-n același timp puțină elasticitate pentru că, urzeala este circulară pe acest cadru și ea poate fi detensionată, rulată și în felul acesta țesatura tot merge în spatele războiului, gherghefului de fapt. Și atunci, niciodată n-ai să vezi țesătura decât atunci când se taie urzeala la final, o vezi în toată plenitudinea, și-o desfășori, și-o urmărești. Deci, asta este tehnica otlis pe care noi o practicăm în continuare, și ca material de lucru în bătătură, pentru că dacă urzeala este de bumbac, trebuie să ai o bătătură… folosim lâna. Această tehnică a tapiseriei, otlisului, este de fapt, dacă ne întoarcem la structura unei țesături, este o țesătură pânză dar, urzeala este acoperită, nu mai e citită urzeala, nu o mai vezi. Și aici le spun întotdeauna studenților mei să facă deosebirea între o tapiserie făcută de mâna și una la mașina J’Acard, tehnica J’Acard. Curios, se întreabă, se minunează și atunci le dau exemplu având în față tehnica Odlis și având o mostră de țesătură transpusă în tehnica J’Acard-ului. Ei bine, dacă la tehnica odlis, urzeala nu o vedem, deci toată povestea este citită din fir de bătătură, dincolo, la J’acard, o să mai întâlnim fragmente de fire de urzeală, de bătătură, combinații de legături, pentru că J’acard presupune folosirea mai multor tipuri de legături. În istoria tehnologiilor se întâlnesc cele trei legături de bază: pânza, diagonalul și atlasul. Și pentru transpunerea pe mașină J’acard, exista această posibilitate să combini aceste tehnici, tocmai pentru a avea o bogăție a țesăturii. Poate fi UNI, vorbim acum de J’Acard, dar poate fi și cu raport de culoare în urzeală și bătătură. Ajutați-ma pentru că….(râde).

Maria Mușat: Acum, diferența dintre un covor și o tapiserie este cred, tapiseria are un sens, are o verticală, citește ce se întâmplă în compoziție. Covorul poate să aibe și el elemente, poate să aibă și scoarța un sens… dar, are o repetiție a elementelor și bogăția aceasta a elementelor decorative, este acel chenar care, desigur, în tapiseriile clasice, îl întâlnim și la tapiserie dar, dimensiunile sunt mult mai mici, cromatica… dar, să nu ne legam de cromatică. Scoarță a avut un rol decorativ și în casa țăranului român. Dacă mă gândesc la un interior țărănesc, observ că are și pe dușumea, pe podea are și pe lăicere și pe marginea pieselor de mobilier, fața de masă era și ea țesută cu alesătură, avea o bogăție a elementelor decorative. Cred că materialele erau, de asemenea, din lăna și din bătătură și din bumbac chiar și din in.

SRS: Vă ajut eu cu o întrebare. Pentru că vorbim de tehnici, trebuie să recunoasc, pe mine, la un moment dat, m-ați pierdut pe drum pentru că, aceste denumiri nu-mi sunt foarte apropiate și atunci haideți să mă întorc în drumul nostru, cel al amatorilor și să vă întreb: care este diferența dintre o tapiserie și un covor spre exemplu? Pentru că vorbim de tehnică și bănuiesc că este o problemă de tehnică. În casele țărănești românești, pe pereți… eu aș putea să spun tapiserie, pentru că este pusă pe perete. Dar, nu sunt sigură că este tapiserie pentru că, ar putea să fie rogojina aceea, sau cum se numește, țolul…lăicerul… scoarță de fapt, că sunt scoarțe.

Viorica Slădescu: Să încerc să te ajut, apropo de scoarța oltenească și scoarță – covor, lăicer. Din experiența unui mare colecționar de asemenea scoarțe, vorbesc de Dan Nasta, a cărui colecție, parte din ea, se află astăzi în Palatul de la Mogoșoaia unde sunt și tapiseriile voastre. El spunea următorul lucru: “covorul romanesc este tapiseria românului, este tapiseria românească” pentru că, pentru pus pe jos el folosea preșul, pentru pus pe lavițe folosea lăicerul, iar covorul oltenesc era tapiseria prin excelență… sigur, cu influențele orientale, ale echilimului, dar atât de bogată în reprezentări. În ea întâlneai perechea, cei care urmau să se căsătorească, dacă era un covor de nuntă, în ea întâlneai animalele, florile grădinilor, animalele din jurul omului, până și păunii. În mod cert, când aceste covoare aveau dimensiuni de-a dreptul monumentale, 5 m / 3,8 m, nu mai aparțineau unei case țărănești, ele fuseseră țesute pentru casele boierești și ilustrau o întreaga lume a țărăncii care broda, dar și felul în care ea vedea lumea boierimii…pentru că, personajele pe care le înfățișează sunt în costume de curte, sunt în costume occidentale deja. Arta cu care reprezintă în chenar, în câmpul acestor superbe covoare care au fost tezaurizate de-a lungul vremii și-au ajuns în colecția Muzeului Național de pe vremea lui Tzigara-Samurcaş, care le și publică și care le scoate în marile expoziții internaționale la care a participat România, în artele decorative…au fost pentru jumătate de secol reprezentate prin cusăturile populare, pentru că țesăturile populare prin aceste covoare au fost ridicate la rang de tapiserie. Sigur, tapiserie populară. Dar, atât în concepție, Dan Nasta identifică, și nu numai el: Tzigara-Samurcaş, Barbu Slătineanu, care au scris despre covorul românesc – tema pomului vieții, predominantă, să spunem în mai rafinate, mai abstracte scoarțe moldovenești…în același timp, tema pomul vieții era multiplicată în covoare oltenești, unde apăreau și păsări și personaje și povești de-a dreptul… A identificat de altfel, o tematică florală foarte, foarte extinsă și una geometrică, abstractă în scoarțele bănățene. Decorurile nord-transilvănene și până la cele maramureșene, erau mult mai sobre, ajungând până la un decor strict linial, care le apropie într-un mod cu totul și cu totul uimitor de țesăturile scandinave. Sunt aproape de confundat cu ele și este un mister al civilizațiilor, al proceselor de aculturație, ori, poate este vorba despre pattern-uri culturale străvech.

SRS: Sau poate chiar origini. Avem o tradiție în tapiserie, în tapiserie românească chiar…din ceea ce ne-ați povestit până acum, înțeleg că nu numai covorul, cât și tapiseria în România, a fost la loc de cinste. Cine țesea aceste lucruri? Cum se țesea?

Maria Mușat: Eu știu că fiecare autor de tapiserie, era și propriul țesător. Sigur că aveau nevoie și de ajutoare. Și a fost o perioadă când comenzile sociale, ca să le numim așa, se realizau în Combinatul Fondului Plastic, dacă vorbim de primele tapiserii – Aurelia Gheață sau Mimi Podeanu (care are niște lucrări de excepție)… mă gândesc la Pavel Codiță – care și el a avut o serie de tapiserii excepționale (îmi amintesc de expoziția de la Sala Dalles din anii ’78, care a fost extraordinară, de o diversitate și o cromatică, de o diversitate a elementelor decorative, absolut minunată). Da, trebuie să ai și un ajutor în a realiza o tapiserie, dacă asta a fost întrebarea.

SRS: Revenind la discuția despre tapiserie. Aș continua cu următoarea întrebare: există mai multe feluri de tapiserii, diferă materialele, putem spune, e-o tapiserie dar este diferită de cea de pe peretele alăturat, pentru că aceasta este de tip X, iar aceasta este de tip Y? Vă întreb pentru a înțelege mai mult despre ce înseamnă.

Viorica Slădescu: Da. Voi începe cu o precizare, pentru că am vorbit foarte mult despre tapiserie, despre tapiserii celebre, despre tehnologie, despre tipuri, despre scoarțe și poate că ascultătorii simt nevoia să aibă niște precizări. Tapiseria este o artă europeană, exclusiv europeană. Dar ea își trage seva, tot ce a însemnat tehnologie și tipologie din mai multe tipuri de artă asemănătoare care sunt din Grecia antică, din tapiseria coptă – Egiptul antic, din China Imperială (costumele de ceremonie erau țesute într-o tehnică asemănătoare tapiseriei) și de asemenea, din textilele pre-columbiene care aveau o tehnică asemănătoare. Covorul, scoarța românească este de fapt, să spunem, sora mai bătrână, mai veche a tapiserie. Este obiectul pe care omul simplu l-a pus pe perete, dorind să-și aducă în casă frumosul, grădina dacă vreți, florile, copacii și simbolurile care însemnau pentru el ceva în această viață simplă. Scoarțele românești au o deosebită valoare. Pentru ascultători, aș vrea să le spun că, dacă au o scoarță de la bunica s-o păstreze, e de mare preț, să se uite la ea și să încerce să înțeleagă ce-au vrut acei strămoși să-i transmită. Tapiseria europeană, cea care s-a dezvoltat în mediul celor bogați, în mediul conducătorilor care aveau o influență economică, socială, politică, exprimă grandoare, exprimă ceea ce ei voiau să comunice societății, națiunilor deci, sunt mult mai impresionante. Dar, aceeași valoare stă și în tapiseria mare cît și în această scoarță pe care țăranul român o pune pe perete. M-ați întrebat despre tipul de tapiserie. (intervine SRS: “despre tipuri de tapiserie, cât exista… vreo diferențiere… o înțelegem pe prima acum, de desen… deci, vorbim de scoarță românească pe post de tapiserie și de tapiseria europeană, elaborată). Tapiseria are conceptul ei, o parte epică, adică, ea trebuie să spună o poveste. Îți spune o poveste despre cel care a făcut-o, despre societatea de atunci, îți transmite ceva și în același timp, poate să fie de tip simbolic, lucrează cu niște simboluri, simboluri general umane, simboluri ale unei colectivități, simboluri individuale, raportarea omului la societate (așa cum o face cel care țese covoarele oltenești, în care mirii sunt foarte mici într-o lume inundată de verdeață și cu foarte multe ciudățenii, cum ar fi un papagal, care apare din când în când, sau un păun, sau pisica, sau alte forme de mari dimensiuni). Sigur, tapiserie este, ca artă a vizualului, deosebită pentru că este și caldă. Ea transmite foarte ușor sufletul omului și mai ales în scoarțe. Într-adevăr cea care țese, țesătoare, țărancă sau dacă vreți in ateliere, erau foarte multe ateliere călugărești în care se țeseau aceste scoarțe… transmit lucruri calde, general umane. Frumusețea naturii e prima.

SRS: Din ce materiale poate fi făcută o tapiserie?

Viorica Slădescu: Lâna este prima. Tapiseriile gotice se bazează pe lâna importată din Anglia, din oile care se creșteau în Britannia. Apoi, mătasea. Mătasea este foarte prețioasă și-n general o găsim în tapiseriile foate scumpe de mari dimensiuni. Apoi, firul de aur, firul de mătase cu bandă de aur răsucită în jurul lui, cum sunt tapiserie de secol XVII, cele care îl reprezintă pe Regele Soare sau tapiseriile de la Vatican, colecția de tapiserii de la Vatican. Acestea sunt, in general, materialele. Acum, desigur, apropiindu-ne de contemporalitate, se folosește mai mult bumbacul pentru urzeală. Se folosesc și alte tipuri de fibre și atunci, încet-încet, povestim despre arta fibrelor și nu mai povestim despre arta tapiserie. Dar, poate asta mai târziu.

SRS: Viorica Slădescu, te-am întrerupt când vorbeam despre materialele din care poate fi făcută o tapiserie dar, mi se pare că ai mai avea ceva de completat. Parcă spuneați ceva de cânepă.

Viorica Slădescu: Da. Cânepă apare ceva mai târziu. Și poate bumbacul apare ceva mai devreme, în secolul al XIX-lea. O dată cu prima revoluție industrială, încep să se țeasă tapiserii mecanice, foarte aproape ca imagine de tapiseria manuală, dar ele erau lucrate în războaie mecanice. Să spunem așa, e o epoca de liberalizare a tapiseriei. Tapiseria poate pătrunde și în casele obișnuite ale orășenilor, nu numai în palate și aduce cu ea într-adevăr o nuanță culturală a vieții middle class-ului, a oamenilor de mijloc care aveau nevoie și care nu mai aveau scoarță tradițională în sat, dar aveau nevoie de ceva care să-i ridice puțin cultural. În același timp însă, trebuie să nu facem confuzie între acestea două. Tapiseria manuală este într-adevăr o capodoperă. Este un obiect de artă care înmagazinează enorm de multe energii, pe când cea industrială este un produs care se poate repeta în mii de exemplare și care este același. Dacă vreți, aduce o uniformizare și probleme pe care și astăzi le avem în design-ul contemporan.

SRS: Vă întrerup cu o-ntrebare aici. Noi, care nu ne pricepem, cum putem face diferența între o tapiserie manuală și o tapiserie făcută la mașină?

Viorica Slădescu: E foarte simplu pentru un specialist, dar destul de greu pentru publicul larg. De multe ori, la o restaurare, am fost chemată să văd o tapiserie și l-am dezamăgit pe cel care tocmai o cumpărase și am spus: “îmi pare rău, este o tapiserie mecanică, probabil că mai au cel puțin 100 sau 200 de oameni această tapiserie, deci nu este unică.”

SRS: Am înțeles. Dacă avem acasă o tapiserie veche, rămasă de la bunici, rude și nu știm ce este cu ea, trebuie să căutăm practic un evaluator, specialist în tapiserie, care să ne spună dacă este manuală sau dacă este făcută mecanic.

SRS: Am auzit și puțin mai devreme de primele fabrici de tapiserie, dacă pot să spun fabrică. Vorbim de goblen, goblon din franceză, dar noi il cunoaștem în România ca goblen, probabil ca are o legătură, mă gândesc denumirea fabricii și…. Ce legătură există între tapiserie și goblen? Pentru că până la urmă și goblenul se pune pe perete.

Viorica Slădescu: Da, problema este de tehnică și tehnica se poate depista dacă este o tehnică mecanică sau o tehnică manuală. Sigur că și aspectul tapiseriile lucrate din lână, vopsite cu colorant natural, ele rezistă mult mai mult în timp. Tehnica este mult mai solidă, pe când în tehnica mecanică, firele sunt de bumbac, se decolorează mai repede, se rup mai ușor și se degradează mult mai repede.

Dorina Horătău: O să vă dea amănunte la un moment dat Doamna Slădescu și o să vă spună la un moment dat o poveste specială legate de punctul în cruciuliță pe care-l regăsim în goblen. Goblenurile sunt niște reprezentări cu subiecte luate din realitate, cu peisaje, cu tot ce știe omul obișnuit. Acestea se găsesc la mercerii, iar dacă ai o pasiune pentru cusut le iei, le coși, dacă ai răbdare.

SRS: Deci, goblenul e cusut, nu țesut.

Dorina Horătău: Nu țesut, în nici un caz. Vine de la goblen pentru că atelierele din Franța, atelierele celebre goblin, sunt cunoscute ca ateliere în care se țeseau tapiseriile. Tapiseriile goblen au un anumit tip de textură. Urzeala are un relief. Doamna Mușat, la cursul pentru studenți, îi spune efect de rips. De ce? Pentru că urzeala are o grosime ușor mai mare decât bătătura. Bătătura e o lână foarte subțire care se pliază foarte frumos pe verticala urzelii. Și țesătura de tip goblen are un anumit tip de rafinament și la nuanțele de lână, dar și la desimea firului. Firul de lâna este foarte moale, foarte subțire și atunci elementul decorativ este reprezentat fidel. Povestea despre care voiam să-i dau cuvântul Doamnei Slădescu – Apropo de goblen și de punctul în cruciuliță.

Viorica Slădescu:  Într-adevăr această țesătură manuală, are ca scop un anumit efect, un efect cald care face să întâlnească privirea. Mătasea reflectă, lâna absoarbe lumina deci, există pe tapiserie este un joc absolut al luminii, contează foarte mult luminarea tapiseriei. În acest subiect, diferența între tapiserie și goblen: Goblenul este o tehnică, să zicem, a omului de rând, a femeii gospodine care dorește să aibă în casă o scenă de gen sau o învelitoare pentru o piesă de mobilier mai deosebită. Și atunci, pe o pânză foarte rară, numită canafas, se coase cu acul în cruciulițe sau în urma acului, sunt mai mulți pași de cusătură, se acoperă această pânză și din această cusătură iese un anumit motiv floral sau un motiv geometric. Deci, este o tehnică de broderie care imită la un moment dat, ori factura, ori compoziția tapiseriei, ori modalitatea de exprimare.

SRS: Mi-ați povestit că ați fost la un moment dat în Anglia unde ați văzut niște tapiserii. Mi-ați spus o poveste foarte frumoasă despre punctul românesc.

Viorica Slădescu: Da. Am fost norocoasă, să zic așa, am avut un internship la un centru de restaurare textilă, la Palatul Hampton Court. Și în practica pe care am făcut-o acolo, documentarea, studiile, am descoperit ceva la care nu mă așteptam. Punctul acela în cruciuliță, pe care femeia română îl folosește în toate broderiile, pe care le face pe cămașă, pe fotă, pe broderiile din interior – se numește Punct Românesc pentru tot mapamondul. Am fost foarte fericită se găsesc ceva care să se numească românesc.

SRS: Să știți că în pauzele noastre muzicale avem diverse dezbateri, povești absolut senzaționale… le opresc la timp pe invitate, și o rog acum pe Doina Mândru, tocmai povestea ceva despre legătura sau diferența între covor și goblen, covor românesc….

Doina Măndru:  Da, s-a întâmplat odată cu revoluția franceză, care știți că a tăiat multe capete aristocratice. Șeful manufacturilor Gobelins, era și general, avea un nume foarte frumos, Richelieu.  De frică să nu urmeze soarta Mariei Antoaneta și a companiei, a fugit la Odesa, unde instalează o manufactură de tapiserie, un fel de Gobelins 2, care produce tapiserii după cartoane Gobelins. Venise și cu cartoane în Odesa, pentru marea aristocrație rusească. Lucrurile astea pătrund și în Basarabia, unde exista o aristocrație, în secolul al XIX-lea, cât se poate de franțuzită. Limba curentă a aristocrației rusești, cât și basarabene a fost limba franceză și nu limba rusă sau limba română. Și atunci, ei își cumpărau aceste tapiserii Gobelins. Dar, așa cum spunea la un moment dat doamna Slăvescu, exista și middle class-ul care-și dorea și el tapiserii, lucruri frumoase dar, evident nu avea mijloacele. Și atunci, a apărut un tip de covoare, Covoare de Basarabia, care imitau tapiseriile de Gobelins. Apar mai des tapiseriile de Aubison, adică cele florale, vegetale, cu motive intens vegetale de tip, uneori, la mille fleurs, ca 1,000 de flori. Se naște un gen de artă care evoluează de la rafinamentul covorului de Savonnerie, la copia de Gobelins sau Aubison și pătrunde în casele țărănești din casele burgheziei mici basarabene ca și covor de perete, cu motive florale luxuriante dar, motivele florale erau ferigi, ficuși, cunoscuții trandafiri deși, și aceștia erau luxurianti și înconjurați de această vegetație luxuriantă, pe fonduri negre, de regulă. Ultimele, cele influențate de tapiseriile de Aubison, pe fonduri rafinate precul bejul, rozul, cele care reluau cu mare fidelitate covoarele de Savonnerie. Acestea erau clar executate pentru casele boierești, pentru că dimensiunile lor, cam 5 m lungimea aproape pe 2,5 m lățime, se exclud dintr-o casă țărănească unde nu existau aceste dimensiuni pentru o odaie sau un asemenea perete. Așadar, există o legătură temeinică, acesta este un proces de aculturație care se-ntâmplă foarte adesea în mai multe domenii, în modă de exemplu. În modă, costumul occidental naște costumul de Bistrița cu nenumărate influențe occidentale. Așadar, covorul de Basarabia este un covor influențat de manufactura Gobelins instalată la Odessa, care preia tradițiile marilor manufacturi franceze și belgiene ale epocii. Apoi, ar trebui să pășim puțin la școala românească. Când a apărut școala românească de tapiserie? Sau în ce fel a început ea?

SRS: Când a început școala românească de tapiserie?

Doina Măndru: Mă gândesc la momentul 1904, acela al apariției Catedrei de Arte Decorative la Scoala de Belle Arte, care se dezvoltă în așa fel încât în 1906, s-a înființat în cadrul școlii de Arte Decorative, Secția de Arte Naționale și Decorative. De aceea, vedeți, spun că originea tapiseriei contemporane românești este până la urmă covorul românesc, pentru că de aici a pornit, de la arta națională în ceea ce privește tapiseria. Fără îndoială că dezvoltarea pe care a avut-o este datorită acestor profesori, din primele decenii. Profesorii din primele decenii, erau oameni formați la Paris, cum era Titina Călugăru, cum era Marina Pană-Buescu, erau oameni cu studii, cum erau arhitecții și sculptorii mari, Constantinescu de exemplu. Ei vin cu un bagaj de cunoștiințe și în același timp cu un orizont cultural care impune o modernizare aș spune, a viziunii, o reevaluare a tradiției. De la simpla influență populară pe care o mai întâlneam în anii ’30, în tapiseriile Aureliei Gheață, până la interpretarea unor teme istorice pe care le întâlnim în broderiile Norei Steriade, cum este cea monumentală, de 10 m lățime și 4,5 m înălțime, tot de la Palatul Mogoșoaia. Broderia înfățișează pe ctitorii palatului, familia lui Constantin Brâncoveanu, o replică brodată a tabloului de la Mânăstirea Horezu. Dar, de ce a comandat Martha Bibescu în 1932 Norei Steriade (care era una dintre artistele cele mai proeminente decoratoare ale epocii) broderie și nu o tapiserie, mi-am pus întrebarea. Pe deoparte, Martha Bibescu era grăbită să vadă rezultatul și i-a dat o temă fixă: Brâncoveanu și peretele sălii ei de muzică (peretele avea dimensiunile amintite, era foarte mare). Nora Steriade și-a dat seama, pe deoparte, că îi este greu să realizeze o tapiserie de asemenea dimensiuni într-un timp atât de scurt. A angajat zece brodeuse deci, tot a avut mănă de lucru dar, a făcut apel la tehnica broderii pentru că, în același timp și Martha Bibescu și Nora Steriadi, au considerat că vechile broderii românești, mai ales cele moldovenești de la Putna, vechile dvere somptuoase, cu fondurile lor de aur – și aici fondul este galben-auriu și materialul de suport este lame, este un material foarte pretențios și scump care ar fi trebuit să dea strălucire firului de mătase cu care a fost brodată această compoziție de tip tapiserie, care este o broderie monumentală. Toate aceste lucruri făceau trimitere la o epocă de glorie a istoriei românești ori, Martha Bibescu asta dorea, să reînvie în Palatul de la Mogoșoaia gloria strămoșească, gloria istoriei și  condiția regală din vremea lui Brâncoveanu și atunci s-a raportat la o epocă în care condiția artistică a Moldovei, prin broderie, era bizantină și imperială. Aș mai puncta un lucru. Dacă acesta este statutul Școlii de Arte Decorative din anii ’30, un moment în care ea a fost reformată, inițial, școala asta a durat șapte ani. În anii ’30 este reformată și durează cinci ani. După aceea, momentul în care trecem deja la Institutul Nicolae Grigorescu, după 1945, la catedre sunt păstrați acești profesori remarcabili, sunt cei care dau modernitatea, aș putea spune, artelor decorative care nu au o amprentă și o apăsare ideologică pe care au avut-o pictura și sculptura în anii aceea. Este o mare diferență între ceea ce se întâmplă la Catedra de Pictură și Sculptură în anii ’50 și ceea ce se întâmpla la Catedra de Arte Decorative. Această diferență o putem vedea dacă vizităm o altă expoziție, cea de la Muzeul Național de Artă al României, numită “Arta pentru popor”. Acolo vezi o artă apăsată ideologic, ceea ce nu s-a întâmplat deloc cu Școala de Arte Decorative și cu Catedra de Arte Decorative nici după anii 50, când a fost din nou reformată și când secția de imprimerie și tapiserie sunt mai legate de producția industrială, de imprimerie în special, care urma să aibă o mare dezvoltare. Și tinerii studenți erau formați în sensul acesta, al învățării tehnicilor de imprimare și al învățării unui tip de decor care trebuie sugerat în țesăturile vremii. Se dezvoltă și secția noastră de tapiserie în sensul unei arte care are o doză mare de libertate față de tot ce se întâmplă în secțiile paralele. Se are ca punct de plecare tradiția, pentru că în mitologie, în povești, în folclor dar mai ales în mitologic, în istorie, se găsește sursa de inspirație adeseori dar, tratarea este moderna, este liberă. Aș putea spune că nu este întratât de liberă și de actualizată față de curentele europene și românești subterane ale artei contemporane precum avea să fie, după anii ’70, la Cluj. Dar, Clujul, ca și Timișoara, au avut o condiție aparte în acea perioadă. Au fost niște spații mult mai îndepărtate de cenzura și ideologia centrului. Și atunci, Ana Lupaș la Cluj, a putut dezvolta o direcție mult mai inventivă și sub aspect tehnic și sub aspect tehnologic, dar și sub aspectul expresivității. Tapiseria, în viziunea Clujului, nu mai este parietală, devine obiect textil, tridimensională, fără îndoială o influență a participării românești la marile bienale de tapiserie de la Lausanne, de la Sao Paulo, la care participa și Ana Lupaș în mod clar, precum și multe alte Doamne ale tapiseriei contemporane românești. Pe de altă parte, Ana Lupeș este aceea care este aproape inventatoarea unui nou stil de a gândi în fenomenul textil. Ea este cea care face primele instalații în aer liber cu țesături, pornind de la pânza albită de femei. Sunt niște instalații care sunt niște adevărate opere de artă, foarte speciale. Odată cu ea pătrund în fond, și-n școala bucureșteană, diversificarea materialelor folosite în tapiserie. Se introduce cânepă, sfoara de manila, se introduc diverse alte fire care sunt mult mai legate de cotidian, aș putea spune, pentru că are loc invazia cotidianului cu artisticul și pe de altă parte o reconversie a cotidianului în fenomen artistic. Lucru pentru care, aici, colega noastră de platou, ca să spun așa, Dorina Horătău alături de alte personaje ale generației, mă gândesc la Virginia Zidaru, au folosit firele vegetale, firele de iarbă, au tors într-un fir care-a țesut tapiserii de-a dreptul, compoziții parietale sau, au ajuns la obiecte, obiecte care s-au estimat în spațiu. Dorina Horătău a avut la moment dat niște compoziții spațiale extraordinare cu iarbă, nu?

Dorina Horătău: Da.

SRS: Și uite așa, am trecut foarte pe scurt prin cei 50 de ani de….

Dorina Horătău: A făcut o prezentare foarte frumoasă doamna Doina Mândru, mă gândeam, cum ați făcut-o, o arcadă…

SRS:… rapid peste cei 50 de ani de tapiserie ai Universității Naționale de Arte din București și practic ne-ați povestit pe scurt ce se poate vedea în expoziția pe care o aveți cu cele 48 de tapiserii de la Palatele Brâncovenești aflată zilele acestea, până pe data de 31 martie. Mai avem foarte, foarte puțin.O să avem o ultimă repriză, imediat după pauza publicitară.

SRS: Am tot vorbit despre tapiserii și mă gândesc că ar merita și câteva întrebări practice, și foarte pe scurt, pentru că mai avem foarte puțin din această emisiune, din păcate. Dacă am o tapiserie acasă, cum o întrețin? S-a umplut de praf, s-a murdărit, s-a întâmplat ceva. Ce fac cu ea?

Dorina Horătău: E foarte simplu. Trebuie să ne gândim că tapiseria, totuși, este un material fragil. Este un material biologic: lână, mătase, fibra textilă. Însă, se poate întreține foarte ușor, se desprafuiește (asta se poate face cu un aspirator foarte fin pe care astăzi îl găsim în orice casă)

Trebuie date jos de pe perete de cel puțin două ori pe an. Este foarte bine dacă putem s-o scoatem în gerul cel mai mare, iarna, și chiar există recomandări de curățare a tapiseriei pe zăpada proaspăt căzută, grăuncioare de gheață intră și curăță praful din spațiile țesăturilor. Există și ateliere unde se face zăpadă artificială pentru a se curăța suprafața tapiseriilor.
Un alt impediment este reprezentat de atacurile biologice, adică moliile, care în climatul nostru, sunt din plin, cărora le place foarte mult fibra de lână. Pentru aceasta, există anumite materiale care emană mirosuri care alungă moliile. De exemplu, sunt fragmente de lemn parfumat, sunt anumite plante cum este tutunul, levănțica…

SRS: Deci, nu naftalina.

Dorina Horătău: Naftalina este toxică și pentru om și nu este recomandată. Este mai bine să încercăm să desprăfuim mai des decât să punem naftalină.

SRS: Dacă cineva vrea să cumpere o tapiserie, poate a fost convins în seara aceasta, poate avea un dor, o nostalgie, de unde se poate cumpăra astăzi, în România, în București, o tapiserie?

Dorina Horătău: Sunt case de licitație în care tapiseriile sunt prezente. Pe de altă parte, Uniunea Artiștilor Plastici din România (toți cei de-aici aici de la masă facem parte din Uniunea Artiștilor plastici), pe uapr.ro, pe zona de Arte Decorative, este o listă lungă, lungă de artiști care au toate coordonatele. Deja pe site-ul uapr.ro am văzut că încep să apară și imagini cu portofoliu. Artiștii așteaptă să fie contactați. Sigur că da, este bine ca, înainte de a decora o casă cu tapiserie, să te consulți și cu un arhitect și cu un artist sau cu oameni care sunt din zona noastră.

SRS: Asta este o informație foarte interesantă. Poți să intri practic pe site-ul uapr.ro, acolo găsești lista cu artiști, te uiți la ce lucrări au mai făcut, contactezi artistul, vezi cât costă o tapiserie, cum se poate face și în cât timp se poate face, da?

Dorina Horătău: Sigur că da. O tapiserie, cum spunea și Doamna Slădescu, nu se lucrează într-un timp foarte scurt și de aceea am punctat faptul că trebuie să te informezi înainte de a-ți dori o tapiserie.

Doina Măndru: Asta în cazul în care dorești să faci o comandă. Trebuie să știi exact spațiul, trebuie să știi ce dimensiuni ai, cum se coordonează tapiseria cu piesele de mobilier pe care le ai sau pe care urmează să le achiziționezi. Toate trebuiesc făcute cu o consultanță la specialiști. Bine a punctat Doamna Horătău, un arhitect, un plastician, un țesător, o echipă întreaga care poate să te sfătuiască.

SRS: Din experiența voastră de până acum, există colecționari, iubitori de tapiserii. I-ați întâlnit?

Dorina Horătău: În general, colecționarii sunt prezenți tot timpul în expozițiile de artă decorativă, să știți. Și există iubitori, e bine că în zilele noastre mai sunt oameni care adună pe termen lung niște valori. E păcat că noi, românii, că nu reușim să păstrăm o legătură între generații, moștenirea pe care o ai tu să reușești să o predai generației următoare. La noi s-au întâmplat tot timpul nenorociri, au venit perioade în care oamenii nu și-au mai permis să-și mai achiziționeze niște lucruri, le-au dat mai departe. Spre exemplu, și noi am recuperat niște tapiserii de la rudele Doamnei Balotă, și mă gândeam, apropo de vernisaj, ce-ar fi să scoatem noi tapiseriile obiect ale Doamnei Balota și să le expunem pe pajiștea de la Mogoșoaia, dacă este vreme bună.

SRS: Deci, o s-avem și-o surpriză în peisajul expoziției de la Mogoșoaia.

Dorina Horătău: Să sperăm, dacă avem vreme bună, apropo de catalog…

SRS: Da, voiam să revenim puțin acum, în finalul emisiunii la expoziția de tapiserie de la Palatul Mogoșoaia – “CINCI DECENII DE TAPISERIE LA UNIVERISTATEA NAȚIONALĂ DE ARTE BUCUREȘTI”. Asta era și întrebarea de final: va exista un catalog, veți face, pentru că este o expoziție atât de rară, o expoziție cu piese atât de frumoase, de valoroase? Cred că ar merita un catalog. Îl faceți?

Dorina Horătău: Da. Se face un catalog. Este un catalog pe care Palatele Brâncovenești ni-l suportă financiar, daca ma exprim corect, îl finanțează. Sigur că nu va fi un catalog foarte mare dar, va cuprinde absolut toate piesele, cu toate datele. Sigur, va fi un text pe care îl îngrijește doamna Doina Mândru, la fel o parte este scrisă de doamna Viorica Slădescu și sperăm să intre și textele mărturii ale studenților care au devenit artiști sau profesori și care vorbesc despre profesorii pe care i-au avut. În expoziția de la Mogoșoaia, sunt 11 texte foarte frumoase, le-am citit pe toate și am rămas cu emoție în suflet. La vernisaj am vorbit cu emoție pentru că a venit doamna Maria Mihalache-Blendea, una dintre fostele șefe de catedră și profesori care s-au îngrijit de păstrarea acestor tapiserii, acestei colecții pe care o prezentăm la Palatele Brâncovenești și spun asta pentru că, acest catalog este cumva un semn, un început pentru ce ne dorim noi ca departament, mai departe. Ne dorim într-adevăr un album care să conțină nu numai imagini mai mari cu atmosfera din această expoziție, ci și cu tapiseriile pe o pagina mai mare, ca să se vadă amploarea compoziției, a paletei cromatice. Sigur că, acest album ar trebui să aibă o succesiune de capitole care să așeze exact cum se cuvine în învățământul de specialitate românesc.

SRS: Unde vom putea găsi acest catalog?

Dorina Horătău: Acest catalog se lansează la vernisajul din 31 martie…

SRS: Deci, chiar pe 31 martie, este o încheiere a acestei expoziții. Va fi o oră anume?

Dorina Horătău: Încă nu s-a hotărât ora.

SRS: Dar, ne uităm pe pagina de Facebook a evenimentului, împreună cu imaginile am publicat și pagina de Facebook a evenimentului, probabil că o să anunțați acolo. Dorina Horătău, mai spusesei ceva legat de profesorii și de artiștii din expoziție.

Dorina Horătău: Da, îmi doresc să spun numele profesorilor care au contribuit la educația artistică, academică și tehnologică specifică studenților și absolvenților specializării tapiserie, contexturi, în perioada 1930-2017: Maria Pana-Buescu, Mac Constantinescu, Olimpia Lascăr, Petre Dumitrescu, Paul Miracovici, Emilia Niculescu Petrovici, Georgeta Vasiliu-Pațurca, Alexandru Cumpătă, Octavian Vișan, Maria Mihalache – Pendrea, Silvia Mihăilescu – Ghenea, Teodora Moisescu – Ștendăl, Olga Birman – Sabău, Viorica Ioana Slădescu, Radu Avram, Claudia Viorica Mușat, Andreea Flondor, Dorina Horătău, Daniela Frumușanu, Lucia Pepenaru, Ana Maria Orban, Otilia Boeru, Elena Andrieș, Ina Andrieș, Iulia Toma, Alexandra Rusu. Foarte succint, este o desfășurare de care s-a ocupat și a listat-o Doamna Viorica Slădescu. În expoziție există un panou care cuprinde toți absolvenții la specializarea tapiserie-contexturi. Ne-am luat ceva răgaz și am încercuit numele absolvenților care au făcut carieră. Și spun asta pentru că este foarte greu să reziști în meseria asta, pentru că dacă nu îți permiți ca artist să plătești un țesător, trebuie să țeși tu și trebuie să ai o determinare și o încrâncenare care sa te țină în viață. Și am încercuit aici: Lucia Ivan, Șerbana Drăgoescu, Elena Hașche Marinescu, Cela Neamțu, Anca Șesan, Nicolae Zâmbroeanu – pe care îl știe toată lumea din expoziții, Constantin Petrașchievici, Dan Cicorschi, Gheorghe Gogescu, Gabriela Beja, Dan Roșeanu, Radu Avram, Marcel Bunea – a fost absolvent, acum activează în zona picturii, Vasile Dobre, Maria Șetran, Mihai Moldoveanu, Lucia Pușcașu, Roxana Pârvu Codiță, Ruxandra Mermeze, Raluca Delaport, Ariana Nicodim, Ritzi Iacob, Traian Voicescu, Celina Grigore, Andreea Flondor…mă rog, sunt mulți, absolvenți mai tineri: Ana Maria Dobre, Carmen Croitoru, Alina Drăghici. Închei aici spunând că, am mare respect pentru artiștii țesători care încă mai fac tapiserie și au acel program și spun program pentru că, ca să fii artist tapiser trebuie să ai o rutină și respect pentru fiecare lucru pe care îl ții în mână. Asta învățăm la arte textile, asta învață absolvenții de liceu care vor să învețe o meserie nobilă, o meserie din care te poți încărca într-un anume fel. În ziua de astăzi, tot ce se întâmplă în jurul nostru este pe explozie și pe timpi rapizi, această meserie te învață cum să te aduni și cum să înveți să ai o anumită răbdare, cu tine și cu cei din jurul tău.

SRS: Aproape ca o meditație. Doina Mândru, Dorina Horătău, Viorica Slădescu, Maria Mușat, vă mulțumesc pentru această lecție minunată și pentru această dezvăluire a tapiseriei, până la urmă. Sunt foarte bucuroasă că v-am avut invitate în această seară și sper să ne revedem la vernisaj pe data de 31.

Dragii mei, aici se încheie această ediție – “Artă prin gaura cheii”, vă reamintesc că înregistrarea acestei emisiuni o puteți găsi începând cu mâine după-amiaza, pe site-ul smartfm.ro, la secțiunea podcast. Sunt Steluța Roșca Stănescu și vă mulțumesc pentru că ați fost alături de noi pentru ultimele două ore de până acum. Să aveți o noapte minunată!

Cinci decenii de tapiserie la UNArte București / Profesori – Studenți