Bună seara dragii mei. Ca în fiecare luni seară, ne reîntâlnim aici pe frecvența Smart FM – “Un radio cu emoție”. Sunt Steluța Roșca Stănescu și mă bucur să vă am alături la o nouă ediție – “Artă prin gaura cheii”. Astăzi, vom avea doi invitați, pentru că săptămâna trecută au avut loc mai multe vernisaje dar, cele două pe care eu am reușit să le vizitez, au fost ale scenografului Octavian Neculai, un mai vechi prieten al emisiunii “Artă prin gaura cheii” și pictorița Diana Manole. Vom începe dialogul despre “FLUXURI ȘI LUMINI ÎN ALB-NEGRU”, acesta este titlul expoziției pe care Octavian Neculai a vernisat-o săptămâna trecută la Galeria Galateca din București. Tot dialogul nostru va fi condimentat cu muzică bună aleasă de colegul meu Cătălin Roșioru. Să fim creativi, să fim smart, să fim noi!

2 EXPOZIȚII, 2 INVITAȚI – SCENOGRAFIE ȘI EROTISM – INVITAȚI: OCTAVIAN NECULAI ȘI DIANA MANOLE – 10 aprilie 2017

by STELUȚA ROȘCA STĂNESCU | ARTĂ PRIN GAURA CHEII, la SMART FM

SRS: Primul invitat al emisiunii din această seară este scenograful Octavian Neculai. Așa cum singur se recomandă, un arhitect din București, care și-a legat viața de teatru. Am vorbit pe larg, în luna august a anului trecut, despre ce înseamnă scenografia, arta scenografică, despre spectacolele și proiectele la care Octavian Neculai a lucrat în ultmii 30 de ani pe scena teatrului românesc. În această seară însă, l-am invitat pentru că, iată, Octavian Neculai a vernisat o expoziție de scenografie intitulată: “FLUXURI ȘI LUMINI ÎN ALB-NEGRU”, O expoziție care se recomandă a fi rară pe scena culturală românească. Nu vreau să spun doar bucureșteană pentru că, în general, în România, expozițiile de scenografie sunt foarte rare. Te întreb Octavian Neculai, de ce sunt atât de rare expozițiile de scenografie?

Octavian Neculai: Bună seara. De ce sunt așa de rare? Nu știu să spun. Cred că e un fel de discreție, așa, a artiștilor scenografi. Nu e vorba de curaj, efectiv de discreție deși, eu consider că scenografii sunt la fel de artiști ca toți artiștii. Dacă ar fi așa, să fac o enumerare din memorie: acum patru ani, Helmut Stürmer a avut expoziție, anul trecut Dragoș Buhagiar, anul acesta am îndrăznit și eu să deschid puțin, să crap ușa, așa, să se vadă. Cam asta e. Nu știu să spun de ce sunt atât de rare, chiar mă mir că sunt așa de rare, mi se pare că nu e bine, ar trebui să fie mai multe. A fost o expoziție foarte interesantă acum trei ani în holul Teatrului Bulandra, la Icoanei, o expoziție a studenților de la UNATC – secția scenografie, niște proiecte foarte îndrăznețe, foarte originale aș spune eu, dar sigur, fără mare răsunet, nu din vina lor ci din vina celor care trebuiau să facă și cam atâta. Expozițiile de scenografie se deosebesc de celelalte expoziții prin faptul că, aduc în fața publicului, în afară de imaginile din spectacole sau schițele scenografilor, aduc și obiecte. Cam ăsta este idealul, să putem să facem expoziții cu obiecte, părți din decoruri, obiecte care au jucat în piesele respective, pentru că asta de fapt arată puterea și imaginația celor care lucrează.

SRS: ce fel de obiecte sunt acestea, expuse într-o expoziție de scenografie. Vorbim de toate obiectele de pe scena unui spectacol, scaune…. ce fel de obiecte sunt?

Octavian Neculai: Ah, nu. Nu sunt toate. De obicei îți alegi încercând să creezi un anumit tip de atmosferă, un anumit fel de spațiu, care sigur, spațiul respectiv trezește amintiri, te duce în lumea spectacolelor. Eu, spre exemplu, am adus niște obiecte ciudate pentru unii, în expoziția mea, am adus mașina de vânt, am adus mașina de ploaie. Nu le-am inventat eu dar, mi s-a părut că creează o anumită senzație care vine cu obiectul pe care nu îl vede de obicei pe scenă.

SRS: Nu sunt inventate de tine dar, sunt construite de tine. Îți poarta amprenta personală?

Octavian Neculai: Da. Mi-o poartă pentru că mi-am dorit ca să aduc obiecte din teatrul baroc, spre exemplu, și m-am gândit ce aș putea să aduc. Nu pot sa aduc toate mecanismele pe care mi le-aș fi dorit să le aduc și atunci am adus aceste două mașini, zic eu, mașină de ploaie și mașină de vânt. Sunt niște obiecte care fac zgomot și care sunt foarte amuzante, cred.

SRS: Ele pot fi folosite acolo-n expoziție?

Octavian Neculai: Sigur că da, pot fi folosite. Lumea nu prea are curaj să se apropie de ele, cine are curaj îți dă seama că….

SRS: … ar putea face zgomotul ploii și zgomotul vântului cu mașinăriile create de tine.

Octavian Neculai: DA, da.

FLUXURI ȘI LUMINI ÎN ALB-NEGRU. GÂNDURI, CĂRĂRI ȘI LOCURI ÎN SPAȚIUL SCENIC – Octavian Neculai

SRS: Câte obiecte ai în această expoziție?

Octavian Neculai: Am multe. Am avut nevoie de o scena. Prima oară m-am gândit să fac o carte mare, pe care să se joace, după care, m-am gândit, de ce să nu aduc pianul din Ivanov care are o poveste a lui, specială, spectacolul lui Andrei Șerban de la Bulandra. Spectacolul începe cu o scenă în care, Victor Rebengiuc este unchiul, cântă la pian și Oprișor cântă la violoncel. Pianul acesta, după aia, se plimbă prin casă. E o piesă importantă, pentru că lumea se învârte în jurul pianului, nu că pianul ar însemna ceva dar, înseamnă ceva muzica și starea pe care o au personajele datorită muzicii din spectacol. Și atunci am spus, fac din el o scenă…

SRS: O scenă din pian.

Octavian Neculai: Da. De ce nu?

SRS: De aceea, la vernisaj, discursurile s-au ținut pe pian.

Octavian Neculai: Exact, pe pian.

SRS: Octavian Neculai, din câte spectacole au făcut parte obiectele prezente în expoziția “Fluxuri și lumini alb-negru”, aflate zilele acestea la Galeria Galateca. Numărul nu ai vrut să îi spui. (râde)

Octavian Neculai: Vreau să spun din ce spectacole. Pianul – Ivanov, am spus, piesele de mobilier sunt din “Triumful Dragostei”, sunt doi căluți dintr-un spectacol care sper încă că o să se facă, doi căluți care stau în black cube, unde sunt și costume și mai sunt două bile, două sfere din Orfeu și Euridice, cu care se jucau copii în rai, bineînțeles.

SRS: Două bile luminate.

Octavian Neculai: Două bile luminate. Mai este un fel de trăsurică care ar fi trebuit să fie într-un spectacol, și o să vorbesc despre acest spectacol, un spectacol de care îmi pare rău că nu s-a făcut. Să nu mă întrebi de ce nu s-a făcut, pentru că nu o să răspund, nici nu știu foarte bine, un spectacol cu Gigi Căciuleanu în care omulețul care stătea răsturnat pe căruțul de la intrare ar fi trebuit să facă parte precum și caii care zboară, inorogii. Eu iubesc caii în general și am ținut ca acești cai să fie prezenți în expoziție drept care, am apelat la o artistă, Adela, care i-a pictat cu dragoste, se și vede dealtfel. Sculptura este făcute de Adela, un grup de artiști foarte speciali și minunați care stau în jurul domnului Bogdan Zaharia, care are o firmă care se ocupă de execuția de decoruri și nu numai…e un artist, nu mai putem spune că execută decoruri. Și costume din diferite spectacole. Din “Orfeu”, “Ce păcat că e curvă” – cam de acolo am adus costumele, pentru că sunt costume la care țin și mi s-a părut că sunt chiar foarte reușite. Deci, cam așa. Am vrut să fie o cameră, despre camera asta care era așa în capul meu, camera mea cu jucării pentru oameni mari, jucării făcute de oameni mari, așa mă gândeam și cred că așa a și ieșit. Și până la urmă, o să mai spun ceva, îmi doresc foarte mult ca în acest spațiu (care-i spui tu – de expoziție, eu îi pun un spațiu, camera mea cu jucării), să fie un ecran, iar invitați artiștii să vină să vă povestească, nu neapărat să spună poezii (că m-a întrebat Rodica Lazăr: “vrei să mă chemi să spun poezii? – ON: “nu, nu, voiam să vii să vorbești despre spectacol” – râd împreună). Marius Manole mi-a promis că o să vină și sunt convins că va veni (intervine SRS: “Marius Manole este votat în seara asta la emisiunea….”) și Marcel Iureș mi-a promis că va veni și va vorbi despre cum a luat naștere Teatrul Act și ce înseamnă Teatrul Act în peisajul teatral bucureștean. Probabil că lucrul ăsta se va întâmpla pe 2 mai. Ai fost la vernisaj, am insistat foarte mult ca Adrian Ciobanu, Piți Ciobanu se cânte, ceea ce cântă în “Triumful dragostei”. A fost un moment care pe mine m-a emoționat, cred că și pe el l-a emoționat foarte tare…

SRS: … cred că pe toată lumea ne-a emoționat, este un contrartrist.

Octavian Neculai: Da, este un contrartist extraordinar. Mergând mai departe, în sală sunt patru păpuși din “Bach Files” care, vor fi și ele prezente într-un mic show cu Antoaneta Cojocaru și Piți Ciobanu.

SRS: Am găsit textul la care te refereai mai devreme, textul din prezentare și vreau să citesc pentru că, într-adevăr este foarte frumos, este cel scris de tine: “Într-un spațiu oarecare, vreau să fiu din nou copil, să mă joc cu jucăriile făcute în timp cu alți copii, cu oameni mari. De fapt lumea teatrului, a scenei, este o lume de copii în care ne jucăm, visăm, începem, ne poticnim, o luăm de la capăt. Orice am face, oricât am încerca să fim de serioși, să ne demonstrăm maturitatea sau seriozitatea, în străfundurile noastre rămânem niște copii. Dacă nu am mai fi copii, nu am mai avea nicio bucurie.”

Octavian Neculai: Da, pentru că cred în această bucurie pe care o avem noi, cei care lucrăm pentru teatru și în teatru și cred foarte mult în bucuria pe care trebuie să o dăm, să o dăruim oamenilor.

SRS: Să o dați mai departe.

FLUXURI ȘI LUMINI ÎN ALB-NEGRU. GÂNDURI, CĂRĂRI ȘI LOCURI ÎN SPAȚIUL SCENIC – Octavian Neculai

SRS: Octavian Neculai, mi-ar plăcea foarte mult să avem timp să te provoc să spui povestea fiecărui obiect în parte, fiecărui obiect aflat în expoziție, cum l-ai creat, de ce l-ai ales, de ce pentru acel spectacol. Nu știu dacă o să reușim chiar pe larg ceea ce mi-aș dori dar, hai să încercăm măcar așa pe scurt.

Octavian Neculai: Da. Povestea obiectelor, aș vrea să spun ceva pe scurt.

SRS: Hai să începem cu păpușile din “Bach Files”.

Octavian Neculai: Aș vrea să spun povestea pe care o spune Ducu, despre cum s-a născut “Bach Files”. Mă și înnec de emoție, nu pot să nu vorbesc despre Adrian Enescu. Adrian Enescu a fost, de fapt, catalizatorul pentru “Bach Files”. În afară de faptul că a scris muzica, atât de minunat și atât de unic, a fost omul care în permanență ne-a ținut treji, ne-a împins într-un fel, dacă vrei. El a adus o formație de Marimba și percuție și vioară-violoncel. A zis că vor cânta live iar în momentul acela am zis: “și eu ce fac?…trebuie să am un ecran pe mijlocul scenei pe care vor fi proiecții de desene animate, mă rog… și ce mă fac?… zic, fac o orchestră vizavi”. Deci, pe-o parte este Zoli cu orchestra lui, pe partea cealaltă este o orchestră făcută altfel. Și am făcut păpușile care, inițial, marionetele astea semănau cu cei patru. Aduse pe scena, am văzut că ele pot să joace. Adrian Enescu a spus: “Minunată idee”. Vreau să spun că prietenia cu Adrian nu s-a legat ușor dar ne-a unit ceva: ambiția, puterea de muncă și dorința de a lupta în permanență cu ceva care nu se poate. L-am cunoscut pe Adrian Enescu, il știam pe Adrian Enescu dar, l-am cunoscut și am început să lucrăm împreună la “Triumful dragostei”, melodia pe care a cântat-o Piți în seara vernisajul lui. Mi-a povestit Piți Ciobanu cât a muncit Adrian cu el ca să cânte așa, cum a ajuns să cânte. Da, Adrian era unul care lupta până în ultima secundă ca totul să fie perfect. Asta apropo de păpușile din “Bach Files”, păpuși-marionete. Noi ne pregătim să facem o variantă nouă, partea a doua de la “Bach Files”, “My Bach” – se numește CD-ul lui Adrian, nu cu alți actori neapărat, dar altă formulă de spectacol. Sperăm să-l putem da în “Festivalul Enescu” ca și pe primul “Bach Files”. Da, e un mare gol plecarea lui Adrian. Și hai să vorbim despre altceva.

SRS: Hai să vorbim despre afișele cu desene, cu schițele care sunt expuse pe pereții galeriei în acest moment. Cum ajungi la acele schițe? Mai întâi faci schițele, apoi faci obiectele? Nu sunt doar afișe cu fotografii din spectacol, sunt desene făcute de tine.

Octavian Neculai: Sunt două etape de obicei. Prima este atunci când regizorul spune facem spectacolul X, citești și iți imaginezi tu spațiul într-un fel. De foarte multe ori reușești să-l convingi pe regizor, alteori nu, după care, începi să umpli spațiul. Și spațiul acesta se umple cu aceste obiecte de care tot vorbești și care sunt obligatorii. Adică, ele sunt obiectele vieții, de fapt, despre asta este vorba. Obiectele care apar în spectacolele noastre sunt obiecte din viață: mese, scaune, bile, păpuși, lămpi, pian, violoncel. Sunt obiecte normale până la urmă. Ele își capătă o anumită semnificație când sunt în spectacol, aici este problema. Așezată undeva, o sferă poate să fie altceva decât este ea în mod normal. O sferă împinsă de un copil, devine dintr-o dată o lume fantastică. Pentru că un copil în rai, care împinge o sferă luminoasă, este o lume fantastică.

SRS: Dragii mei, expoziția “FLUXURI ȘI LUMINI ÎN ALB-NEGRU” a scenografului și arhitectului Octavian Neculai, vernisate săptămâna trecută în spațiul expozițional al Galeriei Galateca, poate fi văzute de către voi, cei care doriți până pe data de 6 mai. Mă întorc la Octavian Neculai și te întreb, cat de greu sau cît de ușor (în capul meu este și greu și ușor) este să adaptezi scena spațiul unei galerii? În capul meu este ușor, pentru că mie mi se pare așa, o joacă, că de fapt, scenograful poate să aranjeze orice spațiu, în orice secundă. E așa sau nu e așa?

Octavian Neculai: Eu zic că așa e. Adică, orice spațiu poate să ajungă un loc de joacă până la urmă. E joc de joacă, cum vrei.

FLUXURI ȘI LUMINI ÎN ALB-NEGRU. GÂNDURI, CĂRĂRI ȘI LOCURI ÎN SPAȚIUL SCENIC – Octavian Neculai

SRS: Povestește cum amesteci lucruri din mai multe spectacole, într-un singur spațiu. Practic construiești o sală-spectacol.

Octavian Neculai: Da, ai ghicit. Asta am și vrut să creezi, un spectacol. Toate imaginile din spectacole, inclusiv cele desenate, sunt puse pe niște pânze. Pânza, pentru mine, este mărăciunea decorului de teatru, trombleux, de-acolo a plecat ideea cu pânza. Am zis să aranjez lucrurile așa cum îmi plac mie și vedem ce zice lumea. Dacă le place, nu le place, nu o să spună nimic, o să plece. Nu mi-am făcut o problemă specială din asta ci am făcut o problemă din a crea un spațiu în care să existe loc și pentru niște spectacole, în care imaginile și obiectele să devină fundal pentru potențiale spectacole care sper să fie în viitor. Într-un fel, încurcă lucrurile în perioada asta cu sărbătorile pascale dar, sper să rezolvăm. Și mai era ceva. Mă interesa foarte mult ca-n spațiul acesta să existe o lumină anume. Parțial am reușit. Va fi o lumină anume când se vor desfășura spectacolele. Nu pot să anunț acum, nu pot să dau date foarte exacte, este în funcție de prietenii mei care joacă. Vor veni când vor veni, nu pot renunța la spectacolele lor. Se va anunța. Lumina și sunetul, apropo de laitmotivul expoziției, dacă vreți, cu acest “My Way”. Când am făcut “Orfeu și Euridice”, când am pus decorul pe scenă la Icoanei, era sala goală și undeva în ultimul rând, era Adrian Enescu.

Și-am intrat prin spatele lui, m-am așezat lângă el, s-a uitat la mine și a zis: “Cum ai făcut mă, decorul acesta, cum ți-a ieșit așa?” (râde)

SRS: De ce a ieșit așa?

Octavian Neculai: Pentru că decorul era un tunel al timpului în care Orfeu aleargă după dragostea lui pierdută și regăsită, cu niște pereți care aveau niște semne sacre și cu un teren ca pământul după formare – nu era încă crescută iarba. Cam atât. Încercările mele de costume au fost iarăși o nebunie pentru că, e foarte greu să faci așa ceva.

SRS: Costumele sunt spectaculoase, costumele prezente în expoziția “FLUXURI ȘI LUMINI ÎN ALB-NEGRU”. Era și una din întrebări, cum le-ai creat? Unde le-ai creat?

Octavian Neculai: În diferite locuri. A durat destul de mult până le-am făcut. Nu a fost ușor, repet, nu a fost deloc ușor. Pentru costumele din “Orfeu” am văzut niște costume afgane și le-am copiat, atât cat am putut să copiez din expoziție. În rest, nebunie, a fost așa, un fel de nebunie. Stai să ne înțelegem, eu întotdeauna m-am documentat. Am învățat lucrul acesta, iarăși o să spun Ciuveica, el este bătrânul meu profesor. Întotdeauna m-am documentat, niciodată nu am lăsa lucrurile la voia întâmplării. Fantezia mea a spus ceva și după aia am zis, ia să văd eu, să verific, cumva, sunt alături? Pentru că poate de asta nu sunt un scenograf spectaculos în sensul foarte modern, de nebunii și fițe. Nu, nu sunt chiar așa. Poate că mi-ar fi plăcut, nu știu. Dacă aveam ceva ani mai puțin, poate făceam și asta. Am avut noroc de foarte mulți prieteni care m-au încurajat și au fost alături de mine. Și va trebui să-mi dai voie să-i spun și o să încep cu Oana Turbatu și Buna G. Idie, Alexandru Darie, care m-au ajutat foarte mult. Spun pe un domn care a stat în umbră, care mereu a stat în umbră, care cu vremea ne-am legat, Emil Banea, care este Director-adjunct la Bulandra. Am câștigat niște prieteni, recâștigând-ul, să zic așa, pe Șerban Andrei. Aici nu pot să nu o amintesc pe Rodica Lazăr, Marius Manole de care eu sunt total îndrăgostit, mi se pare unul din actorii extraordinari și nu în ultimul rând Marcel Iureș, care este amorul meu vechi. Și mai am de spus ceva, am avut norocul, apropo de costume, că m-ai întrebat de costume, se lucrez cu DADA, cu echipa de la DADA, Oana și cu Edita (intervine SRS: “Oana Păunescu si cu Edita Lupea”), Oana Păunescu și Edita Lupea, eu le spun așa ca între prieteni (râd împreună). Și-n final, mare și la propriu și la figurat, Bogdan Zaharia.

SRS: Octavian Neculai, în expoziția pe care tocmai ai vernisat-o, ai ales cele mai interesante, cele mai nebune obiecte pe care le-ai creat?

Octavian Neculai: Nu am avut loc de ele – (râd împreuna). Aveam un obiect care e în București, din păcate nu puteam să-l aduc, umpleam toată expoziția cu el. Este un obiect dintr-un spectacol pe care l-am făcut cu Ducu la Belgrad, “Disputa” – Marivaux, în care într-o noapte, lângă vreo două sticle de whisky cred că erau, unde a fost amestecat și Marchizul de Sade, deși in textul lui Marivaux nu exista. Obiectul nebun de care vorbesc pleacă de la Octocedronul lui Leonardo Da Vinci. Ideea spectacolului, noi am deformat-o puțin, am zis că ne aflăm în laboratorul unui nebun, unui savant nebun care făcea experimente cam ca Menghele, ceva în zona aia. O să vorbesc despre decor și despre spectacol o să spun ceva. Decorul era acest Octocedron care cobora din cer (sârbii s-au speriat când au văzut ce am adus acolo), din el ieșeau acești copii care nu știau ce sunt, asta este și-n piesa lui Marivaux, ei nu știu ce sunt. Era o amestecătură de nuduri și mă uit la (intervine SRS: “invitata din emisiune” – râd împreună), niște copii superbi, niște corpuri superbe și care transformau toată povestea într-o poveste foarte cuminte într-un fel deși, nu știu ce era în mintea lui Marivaux, nu cred că era nici ăsta foarte întreg la cap, avea ceva defect, toată povestea se trasforma într-o poveste în care nudul și sexul aveau un rol extraordinar. În mod surprinzător, eu zic că sârbii nu au primit chiar așa de deschis cum speram eu că o să se întâmple acest spectacol, pentru că era foarte mult nud și cred că i-a cam deranjat. Așa cred. (râd împreună). Spectacolul era superb, eu mi-aș dori, am vorbit și cu Ducu acum câteva zile, că mi-ar plăcea să facem acest spectacol la București.

SRS: Și crezi că la București publicul ar fi mai deschis?

Octavian Neculai: Ceva mă face să spun că da.

SRS: De ce?

Octavian Neculai: Vorbesc de tineret.

SRS: Vorbesc de publicul de teatru.

Octavian Neculai: Publicul de teatru, cred că la Icoanei trebuie făcută treaba asta, pentru că s-ar putea ca la Izvor să nu ne iasă prea bine. Și că tot suntem la spectacole și la public nu vreau să închei seara fără a spune ca avem în pregătire un spectacol care este extraordinar, la care Ducu, după bunul lui obiceiul, lucrează mult…dar cred că va fi extraordinar, “Corelar in super-Shakespeare”. Nu mă laud cu decorul dar, e un monstru.

SRS: Dar de ce “nu mă laud cu decorul”?

Octavian Neculai: Că vreau să-l vedeți.

SRS: Ok, deci, de fapt, ne povestești despre decor.

Octavian Neculai: Nu, nu spun nimic.

SRS: Înainte să ne despărțim, Octavian Neculai, am o întrebare care, te trage cumva din zona de scenografie în zona de arte vizuale. Să încerc, să te provoc să treci un pic pragul pentru că, odată, o expoziția de scenografie făcută într-o galerie de artă, cred că se poate face mai mult. De ce spun asta, pentru că de câțiva ani, pe piața de artă internațională cei mai apreciați și căutați curatori sunt cei care se folosesc de scenografie. Tu, ca scenograf, ce crezi despre scenografie în expozițiile de artă contemporană?

Octavian Neculai: M-ai băgat într-o poveste, care este foarte lungă. Încerc să o spun pe scurt.

SRS: Mai facem o emisiune. (râde)

Octavian Neculai: Da. Scenografia a căpătat un sens foarte larg. Scenografia nu mai este într-un spațiu dintr-o clădire. Scenografia a explodat și a ieșit în afara clădirilor. Scenografia este stradă, scenografie este oraș, orașe. Artiștii au nevoie de acest spațiu, artiștii au nevoie de spațiu intotdeauna. Chiar dacă fac miniaturi, chiar dacă pictează miniaturi, ei au nevoie de spațiu. Miniaturile alea sunt spațiul lor, pe care noi îl vedem mic, iar el este imens.

FLUXURI ȘI LUMINI ÎN ALB-NEGRU. GÂNDURI, CĂRĂRI ȘI LOCURI ÎN SPAȚIUL SCENIC – Octavian Neculai

În mintea lor este universul, pentru că eu cred că orice artist mare, mic, nici nu știu cum să spun, nici nu vreau să clasific artiștii, orice artist, are un univers. Momentul în care s-a așezat în față la ceva, ca să producă un ceva care este precis artă, el în momentul ăla a devenit omul universului. Și cred că artiștii sunt oamenii universului. De-aia îi și iubesc.

SRS: Octavian Neculai, îți mulțumesc foarte mult. Dragii mei, vă invit să mergeți să vedeți această expoziție de scenografie, de artă scenografică – “FLUXURI ȘI LUMINI ÎN ALB-NEGRU”, care este deschisă până în data de 6 mai la Galeria Galateca. Mulțumesc Octavian Neculai.

Octavian Neculai: Și eu vă mulțumesc foarte mult.

“Rerotikon” de Diana Manole – expoziţie de artă erotică

SRS: “Legitimă de secole la bărbați, asumarea de către o artistă a propriei sexualități este încă rară și astăzi. Obiect și nu subiect, femeia a fost privată de sexualitate în toate culturile patriarhale ducând până la circumcizia feminină, practicată și astăzi. În ochii artistei, asta este cauza majoră a faptul că “woman is the nigger of the world”. Picturile atemporale și cu personaje fără față, dematerializează actul sexual aducând în prim plan, dreptul la egalitate erotică între femeie și bărbat. În acest sens, expoziția “REROTIKON” este un strigăt feminist postmodern.” Am citit prezentarea pe care Mihail Rotenberg a făcut-o expoziției de pictură “REROTIKON”, semnată de artista Diana Manole care se află acum, aici lângă mine, în studioul Smart FM. Bună seara Diana, bine ai venit.

Diana Manole: Bună seara. Mă bucur tare mult să fiu alături de voi.

SRS: Diana Manole, de ce “REROTIKON”?

Diana Manole: “REROTIKON” – pleacă de la un erotic reloaded, de la o imagine clasică a nudității și a sexualității plecată de la Renaștere și până în zilele noastre, numai că, am spus să îi dau o notă de contemporaneitate și am vrut să rămână la zona de senzualitate, nu frizez pornografia și mai mult am să dau o putere femeii din lucrările mele. Adică, femeia respectivă este stăpână pe sine pe sexualitatea ei, are complet întredere în corpul ei și știe ce vrea și știe ce își dorește.

SRS: …deși lângă ea se află și nuduri masculine.

Diana Manole: Da, se află și nuduri masculine dar, acelea mai degrabă o completează, nudurile masculine au forță, ele sunt în funcție de ea, ei apreciază, o stimează, așa am vrut să iasă din lucrări.

SRS: Diana Manole, ești foarte curajoasă.

Diana Manole: Mulțumesc!

SRS: Vreau să mergem în copilărie, să înțeleg cum a crescut curajul ăsta al tău de a aborda o tema atât de îndrăzneață. Când ai înțeles tu că o să faci pictură, c-o să mergi pe drumul artei?

Diana Manole: De mică mi-a plăcut să creez, sculptam în săpun, inclusiv forme feminine. După care, făceam căsuțe pentru jucăriile mele și-mi plăcea să fac reproduceri, mai ales după Leonardo da Vinci, după Petrașcu, ăsta a fost modul meu…. ce e drept, mă jucam cu copiii, dar când eram singura preferam să fac asta. După care am fost la școală, a trebuit să-nvăț, în generală eram mai mult axată pe limba română, pe limba engleză intensiv. Cel mai interesant a fost când să alegem liceu. Și atunci mi-am dat seama, în copilărie creeam foarte mult și pictam și… ar fi o idee foarte faină, hai să fac asta. Și atunci mi-am reamintit tot din ceea ce făceam.

Balonul roz, lucrare semnata Diana Manole

SRS: Și părinții cum au reacționat când tu ai ales brusc, dintr-o dată?

Diana Manole: Părinții erau obișnuiți, părinți erau foarte obișnuiți. Mama, partea cea mai interesantă este că, în V-VIII mă forța să învăț, cum era pe atunci, Capacitate, după care la liceu, era interesată să iau Bacul cu note mari dar, “mai lasă și cartea, apucă-te de pictat, de desenat”

SRS: Practic, până să ajungi la Liceul de Arte, erai “pune mâna pe matematică, română”…

Diana Manole: …matematică, română, geografie, tot ce era necesar și după care, după ce și-au da seama că asta vreau să fac, au insistat, gata…

SRS: “Gata, acum lasă matematica, româna… treci cu desenul” (râd împreuna)

Diana Manole: Și mama, când am dat la facultate, stătea pe holuri, se interesa ce subiecte erau… pentru că eu am venit un pic neștiutoare despre toată povestea și ea într-un fel m-a ajutat. S-a interesat ce artiști sunt, ce examene se dau, cum se dau și cu o seară înainte ne-am pregătit. A fost și ea foarte emoționată.

SRS: Deci, o parte din curaj îți vine din curajul mamei care te-a susținut într-o profesie grea, greu de dus în zilele noastre.

Diana Manole: Am avut întotdeauna susținerea familiei, de fapt.

SRS: Diana Manole, recunosc, sunt curioasă, ca să pot să ajung să înțeleg lucrările prezentate în expoziția “REROTIKON”, vernisată săptămâna trecută la galeria “ROTENBERG – UZUNOV”. Sunt foarte curioasă să înțeleg care sunt pictorii tăi preferați?

Diana Manole: Mulți (râd amândouă). Da Vinci și să zicem, cel pe care-l copiam prima dată, după care mi-a plăcut foarte mult Caravaggio, Velasquez, marii maeștri…adică, am fost absorbită de tot ceea ce făceau și încercam pe cît posibil să reproduc lucrările lor. Acum mai nou, Ghenie, Justin Mortimer, Nicola Samori, mai am foarte mulți artiști pe care îi găsești și pe Instagram, Philippe Alonso, Luis Fracchia. Sunt artiști tot pe zona asta de figurativ pe care eu o ador, cel puțin, și mi se pare că ai ce învăța adică, trebuie să-ți găsești anumite repere și să încerci să le depășești.

SRS: Ce fel de modele folosești în lucrările tale? Sunt reale sau după fotografii?

Diana Manole: Găsesc modele și le fotografiez de cele mai multe ori, pentru că ar fi chinuitor să stea, iar de cele mai multe ori mi se-ntâmplă să văd în autobuz o fată care mi se pare frumoasă sau un băiat. Mă duc la ea și zic: “Bună, nu te speria de mine, pur și simplu mi-a plăcut foarte mult fizionomia ta, ai dori să-mi pozezi?”. Majoritatea oamenilor sunt puțin reticenți, dar se găsesc și câțiva dintre ei care să răspundă.

SRS: Deci, nu se sperie chiar toată lumea.

Diana Manole: Unii se bucură, ce-i drept, dar după aia cred că se sperie, se sperie un pic, dar sunt și cei care rămân mai departe și cu care reușesc să fac lucrări.

SRS: Deci, oameni curajoși ca și tine. (râd împreună). Ești printre puținele femei care abordează cu mult curaj și care include în lucrurile sale, nudul masculin. Cum ți-ai luat acest curaj si de ce crezi că nudul masculin este atât de slab reprezentat, de fapt, în pictura contemporană?

The fig, lucrare semnata Diana Manole

Diana Manole: Nu știu, când am ales nudul masculin aproape că nu am făcut-o conștient. Am pornit cu cel feminin pentru că este senzual în zona asta de erotic și corpul femeii asta implică și-a implicat de atâtea secole în pictură, senzualitate. Îmi place foarte mult la nuditatea masculină, zona toracală pe care să o realizez. Nu știu, are ceva superb și uneori mi-am pus problema că da, construcția lui Dumnezeu a omului, ca să zic așa, este atât de frumoasă. Îmi place că și acolo este toată zona vitală, a inimii, să zicem. Pe partea masculină, vreau să o folosesc pe viitor ca și forță. Oricum nuditatea o voi folosi în continuare, nu-mi place să îmbrac modelele. Pe viitor vreau ca să redau esența umană prin nuditate.

SRS: În cine ai încredere mai multe, în tine sau în lucrările tale?

Diana Manole: Cred că în lucrări pentru că la un moment dat ele vorbesc pentru mine adică, ele sunt cele mai sincere de fapt.

 

SRS: Ce înseamnă talent, te consideri talentată?

Diana Manole: Talent… Pentru mine talent, înseamnă ușurința de a face artă. Mie mi se pare că, oricine, dacă vrea să exerseze la pian, poate să o facă sau să ajungă la un nivel de măiestrie în desen dar, acela care poate să facă lucrarea care să pară că e făcută dintr-o suflare, mi se pare talent. Se simte talentul, nu ai cum să nu-l observi.

SRS: Este dincolo de muncă. Dar, se poate fără muncă?

Diana Manole: Fără muncă nu se poate în niciun caz. Fără muncă, nu poți să faci nimic, trebuie să muncești.

SRS: Suntem în studioul Smart FM cu pictorița Diana Manole. Pentru cei curioși să vadă o parte dintre lucrările realizate de Diana Manole, am postat acum pe pagina de Facebook – “Artă prin gaura cheii”, un grupaj de opt lucrări semnate de ea. Diana Manole, câte expoziții ai avut până acum?

Diana Manole: Personale? Cred că asta ar fi a 4-a, iar de grup mai multe.

SRS: Deci, așa cum se și vede, foarte tânără. Cum se desfășoară o zi a pictoriței Diana Manole.

Diana Manole: De fapt, mai tot timpul eu sunt în atelier. Și acolo rămân. Să zicem că ajung la atelier în jur de 1:00pm, 2:00pm, după care stau o oră, mă uit la lucrările care sunt deja pe pereți, mă gândesc, okay, aici fac asta, aici fac asta și apoi mă apuc. Apoi mai stau, mă mai uit, iar lucrez, iar mă mai uit, iar lucrez, și tot așa, până în jur de ora 10:00 seara. Și asta zi de zi, inclusiv sambătă și duminică.

SRS: Ai vreun proiect următor?

Diana Manole: Da, în principiu, eu lucrez la două proiecte în paralel, cea cu partea de senzualitate și erotic, pe partea cealaltă, pe spiritualitate, iar acum mă voi concentra un pic mai mult pe acesta, în care-mi doresc să conștientizez oarecum privitorul cu ideea de spirit, de esență. Vreau să introduc forma, iarăși masculină, figura masculină în lucrări, în vegetație, pentru că mi se pare că atunci când te afli în natură, ești conștient de tine și de ideea de viață.

Eva – 2, lucrare semnata Diana Manole

Mie asta mi se pare cel mai interesant lucru, de suflet, de viață, ideea de mașinărie, nu știu, creierul, inima care îți pompează, toate aceste elemente vitale. Dar pe deasupra la toate astea, e ceva care…. e viața. Și asta aș vrea să fac în lucrări, acuma, pe cât pot eu se transmit chestia asta.

SRS: O să vedem ce-o să iasă. După cum a ieșit în “REROTIKON”, speranțele sunt…pozitive. Pare foarte interesantă această despărțire a ta, pe bucăți, în erotism și spiritualitate.

Diana Manole: Într-adevăr.

SRS: Crezi că nu funcționează împreună?

Diana Manole: Probabil, nu mi-am pus problema, nu am încercat. Nu am încercat dar, e-o temă pentru mine de văzut pe viitor.

SRS: O să faci al treilea proiect. (râd împreună). Până când ține expoziția de la “Rothenberg-Uzunov”, această expoziție “REROTIKON” în care, lucrările tale sunt cu foarte multă senzualitate?

Diana Manole: Până pe 30 aprilie și cu această ocazie aș dori să mulțumesc galeriei. A adus un aport foarte mare, ceea ce înseamnă că, cam asta își dorește fiecare artist. El să stea în atelier și galeristul să fie cel care se ocupă de restul. Și asta s-a și întâmplat și le și mulțumesc și-mi place că o să colaborăm și pe viitor. Urmează “Art Safari”, acolo o să fie alte lucrări, desigur. Avem inclusiv un proiect de parteneriat cu o galerie din București pe perioada toamnei, o expoziție de grup împreună cu Sorin Maxim și cu Silvia Costin. Urmează, acum să o punem la cale.

SRS: La “Safari” vor fi lucrările tale sau vor fi mai multe lucrări ale galeriei “Rotenberg – Uzunov”?

Diana Manole: Vor fi artiștii de artă contemporană (intervine SRS: “reprezentați de galerie”)…da, da.

SRS: Diana Manole, pentru mine ești o surpriză plăcută, încă aș dori să insist, și să mă întorc la povestea nudului masculin în pictura românească. O fac pentru că, eu consider că tu ai foarte mult curaj, consider că au fost foarte puține artiste care au avut acest curaj, mai ales în pictura românească contemporană. Bine, de pictura modernă nici nu putea să fie vorba, din nefericire, dar, mă interesează să înțeleg cum ați plecat la drum, generația voastră, cu această idee. De ce?

Diana Manole: Eu am fost la clasa Domnului Profesor Lucaci pe perioada Masterului și mi-a plăcut foarte mult pentru că era concentrat pe zona figurativă, în perioada respectivă, 2010 – 2012. Era concentrată atenția pe chestia asta, pe desen, să fie figura cât mai bine realizată și cei drept, nu prea mi-am pus problema când am lucrat nudurile mele masculine. Pur și simplu au venit și probabil că, în timp, informația vine când trebuie adică, probabil crești și se sedimentează informație, în funcție de ceea ce vezi, în funcție de ceea ce discuți și afară și apare la momentul la care trebuie.

SRS: Diana Manole, eu îți mulțumesc.

Diana Manole: Și eu vă mulțumesc. (râde)

SRS: Eu îți urez succes.

Diana Manole: Mulțumesc.

SRS: Să sperăm că vedem cît de curând următorul proiect cu spiritualitate.

Dragii mei, până la următorul proiect al Dianei Manole vă invit să-i vedeți lucrările la galeria “Rotenberg – Uzunov” până pe data de 30 aprilie, este expoziția intitulată “REROTIKON”. O surpriză plăcută în peisajul artei contemporane românești și bineînțeles, nu uitați de expoziția de scenografie a scenografului Octavian Neculai, aflată până pe data de 6 mai, la Galeria Galateca.

A venit timpul să ne luăm la revedere în această seară, vă mulțumesc că ați fost din nou alături de “Artă prin gaura cheii”, sunt Steluța Roșca Stănescu și vă doresc o săptămână plină cu idei bune.