Salvador Dali a iubit întreaga viață numai o femeie, o femeie care avea cu 10 ani mai mult decât el. Dali a întâlnit-o pe Gala într-o vară, o perioadă în care frumoasa rusoaică era în vacanță cu soțul ei, poetul francez Paul Éluard în Cadaqués. Nu prea părea un start promițător pentru o posibilă iubire, cei doi soți o aveau și pe copila lor Cecil, iar familia avea un aer stabil și liniștit. Dali însă, a fost fascinat de frumusețea și inteligența acestei femei pe care și-a dorit-o numai pentru el, fără a mai ține seama de diferențe, de reguli sociale sau de bârfele pe care le-ar fi putut provoca un scandal în lumea artistică. Nu s-a lăsat impresionat nici de obiecțiile propriei lui familii, care a făcut orice i-ar fi stat în putere pentru ca pictorul să nu se căsătorească cu o femeie cu zece ani mai bătrâna care, unde mai pui, făcea parte din grupul suprarealiștilor, considerat altminteri ciudat și imoral. În ciuda acestui scandal uriaș și în ciuda tuturor criticilor, Dali și Gala și-au dat seama că vor rămâne împreună, chiar sfidând și încălcând împreună promisiunile făcute altora. Gala, care a simțit o legătură specială cu Dali, și-a asumat misiunea dificilă de a-i tempera crizele ciudate și toate excentricitățile pentru care este, printre altele, celebru.

A intuit potențialul acestui bărbat, a știut poate, imediat, că îl va iubi o viață și probabil nu s-a îndoit nicio clipă de asta, având în vedere că, imediat a inițiat procedura de divorț. Pentru următorii 50 de ani, Gala nu a fost doar soția lui Dali ci și muza sa, centrul lumii sale ciudate și cel mai important sprijin pentru universul profesional al artistului pe care l-a îndrumat spre o carieră internațională. În ciuda ideii stereotipe că timpul atenuează pasiunea, mai ales când vine vorba de artiști, fascinația lui Dali pentru Gala fost din ce în ce mai mare, odată cu trecerea timpului. Ajunsese chiar să o idolatrizeze și să o perceapă ca pe o zeiță de neatins. O numea: adevărul său cel mai intim, dublura lui, aceea – “Îi spun Gala, Galuchca, Măslina – asta din cauza feței sale și a culorii pielii. Câteodată o strig Lionette, leoaică mică, ușoară, asta pentru că atunci cînd se înfurie, urlă ca un leu; o strig Albinuța, pentru că descoperă și-mi aduce toate esențele care se transformă în mierea gândurilor mele”, scria absolut seducător Dali, în biografia sa. Poate tocmai de aceea a pictat-o întodeauna în chip de Madonnă. 

În ciuda diferenței de vârstă, care altor femei le-ar fi dat frisoane, Gala a fost o femeie sigură pe ea care a reușit să atenueze fragilitatea lui Dali, să atempereze furia lui, vina, frica și panica rămase din copilărie și întrepătrunse acum cu geniul său. Pentru că îl iubea, Gala și-a făcut o datorie și s-a asigurat că întotdeauna soțul ei se va simți suficient de bine și sigur pe el, încât să-și poată finaliza operele. Neobosiți în dragoste, erau amândoi deja bătrâni când Dali încă îi mai săruta mâna iubitei sale, o răsfăța și o arăta în fotografii, pentru că o privea și atunci ca o zeiță, ca pe regina lumii sale ciudate. A avut incredibilul noroc la rându-i să fie iubit nebunește de ea, să fie înțeles și sprijinit în toate visurile, proiectele sale. Cine și-ar fi imaginat, intelectual, filozof, megaloman și geniu, un veritabil Leonardo da Vinci al secolului XX. Salvador Dali îi datorează în bună măsură succesul Galei, o femeie cel puțin la fel de neîmblânzită și curajoasă ca și el. În 1982, Gala s-a stins. A murit în somn. O dată cu dispariția ei, Dali și-a pierdut centrul de sprijin și nu avea să-și mai găsească niciodată echilibrul. Până la moartea sa în 1989, Dali a contina să-i fie loial și să o picteze pe Gala în tablourile sale.” Aceasta a fost pe scurt povestea dintre marele pictor suprarealist Salvador Dali și Gala, unica iubire a vieții sale. – Sursă text: artsunited.ro

Fragmente din “Jurnalul unui Geniu” – Salvador Dali

”Am petrecut cei patru ani înaintea alungării mele din familie într-o stare de subversiune spirituală, constantă și intensă, patru ani cu adevărat nitetzchenieni. Dacă nu aș plasa-o în acea atmosferă, existența mea de atunci ar părea de neînțeles. Aceea este și epoca întemnițării mele la Gerona. Atunci, mi s-a respins și un tablou la Salonul de Toamnă de la Barcelona pe motiv că era obscen. Tot atunci, am scris împreună cu Buñuel, acele scrisori injurioase la adresa medicilor umaniști și a celor mai prestigioase figuri ale Spaniei. În marea lor majoritate, aceste manifestări erau nedrepte, dar așa înțelegeam eu să-mi afirm voința de putere și să-mi demonstrez eu mie însumi că eram imun la remușcări. Supra-omul meu era să fie, pur și simplu o femeie, supra-femeia Gala. În vreme ce îl citeam pe August Comte, ca să-mi așez pe buze noua religie, Gala se dovedea, de departe, cea mai pozitivistă din grupul nostru. Stătea toată ziua pe la negustorii de vopseluri, prin anticariate și ateliere de restauratori ca să-mi cumpere pensule, culori și tot ce m-ar fi ajutat în ziua când m-aș fi hotărât să nu mai lipesc la nesfârșit, fragmente de litografii și bucăți de hârtie pe pânzele mele și m-aș fi apucat să pictez cu adevărat.

Evident, nici nu voiam să aud de tehnică în acel moment când creeam cosmogonia daliniană cu ceasurile ei moi, care profețeau dezintegrarea materiei, cu celebrele ouă pe farfuria fără farfurie, cu halucinantele și angelicele fosfene, frânturi ale paradisului intrauterin pe care îl pierdusem în ziua nașterii mele. De altfel, nici nu aveam timp să pictez totul cumsecade, era destul să se înțeleagă ce vreau să spun. Generația următoare, avea să se ocupe de terminarea și migălirea operei mele. Gala era de altă părere, ca mamele unor copii care nu au poftă de mâncare, repeta mereu: “Hai micul meu Dali, încearcă materialul ăsta rarisim, e ambră lichidă, ambră nearsă, se zice că și Vermeer o folosea”. Îmi luam o mutră dezgustată și visătoare – “Ihm… da…nu e rea, dar știi bine că nu am timp de fleacuri din astea, am lucruri mai importante de făcut, am o idee, o idee care va scandaliza toată lumea și mai ales pe suprarealiști. Nimeni n-o să poată să zică nici pâs. L-am visat de două ori pe noul Wilhelm Tell, pe Lenin… vreau să-l pictezi cu o fesă de 3 m lungime, sprijinit într-o cârjă. Pentru asta am nevoie de o pânză de cinci metri și jumătate. Am să-i pictez și apendicele liric, dacă ma expulzează suprarealiștii. În brațe o să țină un băiețaș care sunt eu, dar are să mă privească cu ochii de canibal, iar eu o să strig: Săriți! Mă mănâncă! Evident, asta nu o să i-o spun lui Breton”, am adăugat scufundându-mă în reverii de o asemenea înălțime speculativă, încât cum mi se întâmplă adesea în asemenea situații, mi-am muiat izmenele. – “Bine, murmura duios Gala, am să-ți aduc mâine niște ambră înmuiată în ulei de levănțică. E enorm de scumpă, dar țin să o folosești pentru noul tău Lenin.”

Salvador Dali

"Jurnalul unui Geniu"