LABORNA, un altfel de galerie de artă - INVITAȚI: Ciprian Paleologu, Traian Boldea și Ovidiu Moraru - ARTĂ PRIN GAURA CHEII cu Steluța Roșca Stănescu

Bună seara dragii mei, mă bucur să vă regăsesc pe SmartFM, un radio cu emoție. Sunt Steluța Roșca Stănescu și pentru următoarele două ore vă invit să călătorim împreună printre idei, desene, timbre și vinuri, pentru că acestea sunt o mică parte din ocupațiile invitaților Artă prin gaura cheii din această seară. Bineînțeles, dialogul nostru va fi completat cu muzică foarte bună, aleasă de colegul meu Liviu Damian. Să fim creativi, să fim smart, să fim noi!

În lume, galeriile de artă sunt de mai multe feluri, România nu putea să facă excepție de la regulă și iată că, după perioda comunistă, am început și noi să ne aliniem, hai să spunem tiparelor. Pe lângă galeriile de artă comerciale, care sunt cele mai răspândite, există și galerii de artă al cărui rol nu este atât de pregnant comercial, ci sunt create de artiști. Ce urmăresc aceste mici cooperative artistice și ce rol au ele în piața de artă românească vom încerca să aflăm în această seară, de la trei dintre făuritorii galeriei LABORNA, artiștii Ciprian Paleologu, Traian Boldea și Ovidiu Morar. Bună seara și bine ați venit la studiul Smart FM.

LABORNA, UN ALTFEL DE GALERIE DE ARTĂ – INVITAȚI: CIPRIAN PALEOLOGU, TRAIAN BOLDEA ȘI OVIDIU MORAR - 03 aprilie 2017

by STELUȚA ROȘCA STĂNESCU | ARTĂ PRIN GAURA CHEII, la SMART FM

Invitații: Bună seara.

SRS: Cine este cel care a avut ideea galeriei LABORNA și ce fel de galerie este ea?

Ciprian Paleologu: Ideea galeriei a fost a mea și-a lui Traian. Era spre sfârșit anului 2012, când a venit cumva natural, apropo de discuția cu tipul de galerii. La noi, mai mult un artizan space, mai puțin o galerie comercială cu care foarte multă lume este obișnuită. Și de ce zic a venit extrem de natural, pentru că a venit din dorința noastră de a arăta și de a vedea în același timp, cam tot ce lucrează un artist într-o anumită perioadă de timp. Are foarte mare legătură și cu numele. După aia, natural, a venit și 2013, an în care chiar am înființat galeria. A fost o legătură de situații fericite, ca să zic așa. Spațiul în care este acum galeria LABORNA, a fost o altă galerie a unui prieten de-al nostru, Bogdan Vlăduță, Recycle Nest. Ei tocmai își încheiaseră povestea galeriei lor, noi am preluat-o ca ștafetă. Spațiul este foarte frumos, într-o casă veche de pe strada Icoanei, la nr. 17. De atunci am început să facem borne încontinuu, ca să zic așa.

SRS: Un spațiu foarte frumos, care are și o grădiniță alături.

Ciprian Paleologu: Da, e o școală, e-o grădiniță, suntem vecini adică, ne întâlnim de fiecare dată cu vârsta la care suntem de fapt (râd împreună).

SRS: Ciprian Paleologu, pentru că tu ai făcut această deschidere, ce reprezintă denumirea: “LABORNA”?

Ciprian Paleologu: LABORNA, e cumva, să zicem bornă, mai mult decât LABORNA, pentru că numele galeriei vine din intenția de a arăta pe parcursul unei perioade de timp, diferitele stadii de dezvoltare ale propriilor noastre creații. E ca și cum mergi pe un drum, și vezi bornă după bornă, ce se întâmplă cu ce face un artist, un colecționar, un student la Arte, pentru că, avem dedicat un spațiu și pentru tinerii artiști. Este exact ca și cum ai merge pe o autostradă, te uiți stânga, dreapta, nu te uiți numai în volan.

Traian Boldea: Amândoi am fost de acord cu mult timp înainte, asta a fost, ne-am luat curajul să o facem publică. Eram de acord că ce se poate vedea sunt de obicei în expoziție, cu un curator sau cu un galerist care le pune în pagină. Artistul să zic că o face din doi în doi, din cinci in cinci… vrea o idee, construiește pe o singură idee, alege, iși epurează foarte mult ceea ce expune și curatorul în plus vine, îi alege din lucruri, gândește, e un produs finit, ceea ce e foarte ok, pentru că este un produs bun.

SRS: Vorbim de expoziție?

Traian Boldea: Noi ne-am dorit, probabil avem și o afinitate didactică prea mare, și atunci ne-am dorit să poți să mergi, să poți să vezi tot, fără nici un fel de autocenzură, fără nici un fel de filtru, fără nici un fel de altă persoană care, nu neapărat îți dictează, dar fără nici un altfel de om care filtrează. Ci pur și simplu, tot ce se face de la un desen mic, o schiță, să punem totul pe perete, în așa fel încât, atunci când cineva intră, să aibă viziunea cea mai raw, absolut tot ce s-a făcut. Și, în plus, am zis, hai să o facem tot mai des, în așa fel că, cine vine, să vadă și schimbările. Eu am avut și Ciprian a avut, un blog pe care eu am postat zi de zi, zi de zi, tot ceea ce făceam. Mi-a prins bine pentru că mă și motiva să fac în fiecare zi un număr de ore și am reușit să mă țin de el și asta venea ca o tranziție într-un spațiu real….chiar le pun pe perete și cineva poate să intre, nu neapărat www. Și atunci asta a fost ideea cu borne. Am zis ok, hai să vedem ce denumire o să punem, hai să ne uităm. Și atunci ce facem, facem din lună în lună…în momentul în care cineva intră, vede cum am evoluat sau cum am involuat, ce-am început, ce am stricat… cred destul de mult în ideea de open studio, unde poți să vii și să vizitezi. Atunci am zis, ok borna, fiecare deschidere e o bornă… și asta fost, de-aici am venit cu numele…cred că momentul în care vorbeam, ascultam încontinuu La Bodega. Și am zis ok, LABORNA. (râd împreună)

SRS: Ok. Deci, în galeria LABORNA, practic, putem vedea produsul brut, nu finit, a cel puțin doi artiști, Ciprian Paleologu și Traian Boldea.

Ciprian Paleologu: Bine zis cel puțin, pentru că istoria asta de aproape patru ani a galeriei a fost destul de frământată. Noi am pornit inițial, într-o formă de trei artiști. Eram eu, era Traian si era Marian Poianu, un coleg de-al nostru care, după 3, 4 luni sau 34 de borne s-a retras și atunci în locul lui, în camera lui, pentru că trebuie să vă gândiți așa: e-o casă în care fiecare are spațiul, camera lui și acolo expune el tot ceea ce face. Și apropo de ce zicea Traian, e mai mult decât atelierul artistului. Adică, în atelierul artistului, te duci și vezi ce-ți arată el dar, și ce mai rămâne din ce faci. Mulți artiști fac ceva greșit sau ceva ce nu le place și le-aruncă. Eh, la noi, nu ai voie să arunci nimic, vezi absolut anatomic, tot ce a făcut artistul. Revin la poveste, după ce prietenul nostru s-a retras, l-am invitat pe prietenul nostru Daniel Ștefănică, colecționar de artă contemporană. Mi s-a părut un lucru destul de interesant ca, pe lângă artist, tot ceea ce lucrăm, să vedem la un moment dat….tot ce se colecționează, are aceeași anatomi…..a creației și a colecție…să fie văzut exact când expunem și noi. Odată cu Daniel Ștefănică, a venit și prietenul nostru, Ovidiu Morar într-un spațiu extrem de interesant, cred că cel mai interesant din galerie, spațiul de sub scară, e aproape ca o poveste cu troli, ceva foarte ciudat dar, foarte plăcut…și am făcut un spațiu pentru tinerii artiști, spațiul scara, care este chiar scara galeriei, foarte interesant arhitectural, unde, în urma unui concurs, expun artiști care au până în 30 de ani, la același ritm cu care lucrăm noi.

SRS: Câte borne aveți până în prezent?

Ciprian Paleologu: Suntem la borna 24…și aici trebuie să facem o mențiune. Noi în primul an am mers din lună în lună după care, am urmat o periodicitate…în anul doi, din două în două luni…în anul trei al galeriei, din trei în trei luni și tot așa. Cel puțin așa ne dorim…asta nu înseamnă că, la un moment dat, dacă ne trăsnește ceva prin cap, nu putem să modificăm și să facem altfel (completeaza Traian:”din zi in zi” – râd impreuna)(intervine SRS: “deci, anul acesta, la câte borne ați ajuns?”) Suntem în momentul de față la 4, din patru în 4 luni, iar în mai, când vine borna următoare, va începe o rotație din 5 în 5 luni. Ca să răspund la întrebare, suntem la borna 24….va urma borna 25.

SRS: Păi, în următorii 10 ani, probabil, o sa aveți o bornă pe an….în următorii….(râd impreuna)… in ritmul acesta….

Ciprian Paleologu: O să ajungem….noi ne-am gândit în felul următor: pe măsură ce ritmul bornelor scade deci, devin 2 sau 3 pe an, sunt evenimente conexe ale galeriei, în weekend-ul galeriilor și “Noaptea Albă a Galeriilor”, facem evenimente care se numesc “LABORNA & Friends”, unde ne invităm prietenii cei mai apropiați de ceea ce facem noi pe diferite subiecte. Spre exemplu, am avut (intervine SRS:” practic măriți timpul de expunere al bornelor dar, completați timpii aceia cu alte expoziții, creați o variație a galeriei)…exact, exact, după același tipar al bornei, pentru că sunt și lucrări neterminate, în facere.

Traian Boldea: Da, asta fost regula, am făcut expoziția de grup a venit toată lumea, toți care au fost pe scară….sunt destul de mulți, 12, 14, plus alți prieteni…singura condiție – am avut și câte o temă – dar, sigura condiție fiind, să fie neterminate lucrările, ca să urmăm ideea că prezentăm ceva neterminat, care e in facere și care cel puțin, încă o dată, va fi văzut în altă formă sau diferit, nediferit, colorat sau oricum altfel.

SRS: În prezent sunteți patru sub numele “LABORNA”.

Traian Boldea: 4 plus încă unul, care e pe scară, care se schimbă.

SRS:…care e pe scară, care se schimbă, deci sunteți cinci.
Ovidiu Morar, ai fost foarte tăcut până acum și aș vrea totuși, să știu și povestea ta despre LABORNA. Pentru că, sunt sigură că mai există o poveste aici.

Ovidiu Morar: Da, există. Poate, un pic în alt registru. Mie, acești 2 domni, îmi erau foarte simpatici, nu am realizat cît de simpatici le pot fi eu și cât de atenți la ceea ce fac, pot fi. M-au invitat, s-a deschis spațiul de sub scară cu ceea ce colecționez. Bine, ei au scris foarte clar în manifest că ceea ce cumpăr, colecționez, stric sau pierd (râde). Și sub scara de 2 m², la fiecare bornă de a lor, am construit o mică instalație din curiozitățile cumpărate asiduu, de vreo 15 ani. Primele instalații, au fost foarte complicate, nu au avut legătură cu arta contemporană de niciun fel. Eu când cumpăr, colecționez obiecte, în general vechi, cît mai vechi, cu cît mai multe povești. Am realizat că poveștile mele, nu au un înțeles pentru ceilalți, instalațiile mele foarte complicate nu făceau să rezoneze pe nimeni (râde). Oamenii care veneau LABORNA, erau deschiși, mai ales, modul de manifestare a artei contemporane, ceea ce făceam, era un pic împotriva curentului. Și am început să simplific treptat bornele, au ajuns să fie minimaliste. Și am realizat cu surprindere că, la un moment dat, nu atât adulții relaționau cu mine, cât copii. Ei înțelegeau imediat subiectul, după care veneau cu întrebări. Am avut o expoziție în timpul maximului migrației către Europa a sirienilor în care, am improvizat o tabără, care era evident după obiectele abandonate acolo ale unui european care, se refugiază în Africa (râd împreună). Și copiii invitați la acele borne, veniți cu părinții, au înțeles că de fapt, aceea este o tabără de refugiați europeni (râd cu toții)…și le explicau părinților cum stă treaba (intervine SRS: “A fost mult mai simplu pentru ei”). Sigur. Și atunci, am preferat să merg pe această direcție, ultima prezentare a mea s-a numit Manpower și era un troglodit care dădea lecții urșilor într-un mediu foarte polar (râde), își manifesta puterea.

SRS: Ovidiu Morar, nu ești artist cu acte, cum s-ar spune, cu o facultate de arte terminată, ai terminat o facultate de fizică, Facultatea de Fizică chiar… și ca ascultătorii noștri să te identifice mai ușor, ești Directorul Editurii Noi Media Print care realizează albume turistice de artă și melancolice. Cum adică melancolice?

Ovidiu Morar: Primul album melancolic, cred că a apărut acum 15 ani și a pornit de la fotografii vechi, cu substrat clar melancolic, interbelice, pe care le-am descoperit in diferite arhive private și care a fost toate comentate de regretatul Radu Anton Roman. Eu l-am rugat ca la fiecare fotografie descoperită de mine, să scrie câte-o mică poveste inventată. Nu numai că a inventat povești, a inventat un vocabular diferit de cel actual, față de ce știm, erau cuvinte, sugerau acțiuni cu totul noi… bine, s-a documentat și după limbajul medieval și-a ieșit o carte absolut fantastică “Suflet Candriu De Papugiu” se numea, în două volume (probabil va fi reeditată cartea acum într-un singur volum)… și subiectele acestea, pe care le numesc melancolice, au găsit un oarecare public, mai puțin în România, mai mult în străinătate… și am continuat cu ele. Ele incită un pic spre visare dar, pe de altă parte, sunt și foarte concrete adică, poveștile lui Radu nu au pornit de la o imaginație pură, au pornit de la niște imagini foarte dure, românești cu toate, a diverșilor autori de la 1900 la 1940.

SRS: Și ca să te identifice și mai clar în peisajul românesc de după ’90, Ovidiu Morar, ești cel care a înființat prima librărie din România unde puteam găsi cărți și albume de artă din întreaga lume. Aceasta este Librăria de la Dalles. De ce s-a închis această librărie?

Ovidiu Morar: Prima întrebare ar trebui să fie: “De ce s-a deschis această librărie? (râd impreună),(intervine SRS: “Hai să începem atunci cu prima întrebarea a ta. De ce s-a deschis această librărie?”). S-a deschis strict din pasiune, împreună cu un prieten care avea pasiune pentru cărți, pentru cărți de bună calitate, pentru subiecte interesante. Am reușit să deschidem această librărie în 1992. Ceea ce părea un vis frumos la început, a devenit repede un coșmar deoarece, ca un administrator al unei librării, nu ai de-a face cu cărțile fizic, ci cu administrarea lor. Și atunci, da, trebuia să ne luptăm cu inflația, cu legile abuzive, cu un fisc neînțelegător, cu o piață foarte fluctuantă, cu transportatori bezmetici, cu furnizori de servicii care nu știau pe ce lume sunt adică, foarte repede, visul nostru s-a transformat într-un coșmar greu de gestionat. Noi am avut totuși 10 ani de activitate în care ne-am cam epuizat povestea. Adică, între ’92 si 2000, am avut o inflație de 10.000%, ceva de ordinul acesta ca mărime. Cărțile noastre erau străine, trebuia să ținem cumva totul sub control. De asta, nu a fost deloc ușor. Cărțile noastre veneau cu un transportator prin Ucraina, pentru că erau restricții de ani buni prin Ungaria și Austria. Pe cărțile noastre le descopeream sub copaci, căruțe, pe care transportatorii, desigur, le culegeau de pe drum ca să le vândă (râd toți). După 2002, ne-am dezvoltat deschizând o firmă de expoziție, Editura Noi Media Print, o fundație, și-am început să ne mutăm pe altă direcție pentru că, vă spun, încetam să epuizăm acest discurs inițial, pe carte. Diverta a preluat Librăria de la Dalles în 2008, după care piața tot restrângându-se, interesele Muzeului Național de Artă Contemporană care administra spațiul, au început să fie un pic divergente, iar librăria s-a închis în 2015.

SRS: Ne întoarcem LABORNA, unde expui instalații sub scară – Este singurul tău rol în galerie?

Ovidiu Morar: Nu neapărat. Este adevărat că eu sunt acolo a cincea roată la căruță. Cum v-am spus, eu cred că, condimentez cumva spațiu și cu ceva excentric. Adică obiectele pe care le aduc acolo, unele sunt de valoare internațională…mă rog, foarte puțină lume le recunoaște ca atare (râd toți), combinațiile pe care le realizez la un moment dat ar putea fi inteligibile și pentru oamenii care nu sunt educați în această direcție… mă rog… și la mine, jocul este de imaginație pură, eu nu am urmat vreo școală de arte, nu m-am documentat deloc academic în acest domeniu, tocmai ca să îmi păstrez partea de (intervine SRS:” inocență”)... exact, o inocență, bucuria descoperirii. Vă dați seama, pentru mine totul e nou, proaspăt, e o fericire. Dacă aș învăța cum am învățat la fizică despre univers, totul are o logică, bucuria unde mai este atunci?

SRS: Și totuși nu ești chiar atât de inocent în ale artei, pentru ca ai înființat primul târg de artă din România. 

Ovidiu Morar: A fost primul care-a avut și cap și coadă. A avut invitați străini, s-au ținut conferințe acolo… era un manifest care, evident a devenit caduc, era vorba să fie și niște inițiative legislative. Târgul a precedat și o licitație internațională de artă românească, în primul rând contemporană… adică, lucrurile, un pic, aveau sens… a venit însa criza mondială care a răvășit domeniul și-au apărut arbuști noi, care au prins rădăcini, au crescut… din permafrostul pe care l-am creat noi atunci.

SRS: A fost o singură ediție?

Ovidiu Morar: Da, a fost o singură ediție la sfârșitul anului 2008, care a fost urmată de o licitație la Paris în martie 2009, care, ca importanță, nu cred că a mai fost egalată până acum, pentru că aveam parteneriate care nu mai pot fi reluate.

SRS: Ce ați vândut la Paris?

Ovidiu Morar: Au fost peste 200 de lucrări, în primul rând de artă contemporană, care au fost licitate la cel mai important spațiu de licitație al “Asociației Druo”, care este cea mai importantă pe artă din Franța, sub patronajul “Asociației Comisarilor Prizori din Franța”, cu expertiza șefului “Asociației Experților de Artă din Franța”, cu supervizarea “Asociației Internaționale a Galeriștilor”. S-a făcut totul la nivelul maxim însă, într-un moment foarte prost al pieței, pentru că Bursa era în cădere liberă a nu știu câta oară și a trebuit să așteptăm, timpul de așteptare a fost prea lung și inițiativa s-a oprit.

SRS: Cu ceva timp în urmă, într-un interviu al ziarului Financiar, vorbeai despre resuscitarea, chiar așa te-ai exprimat, unui festival de film: festival “Cinema-Reper”. Ce fel de festival este acesta?

Ovidiu Morar: Este unul din cele câteva festivaluri de film pe care le-am inițiat în ultimii 10 ani. Vă referiți la un interviu în care am povestit și faptul că, primul festival de film internațional, de film românesc internațional a fost realizat de noi, de fundația noastră, la Berlin prin 2006. Și a fost realizat împotriva dorinței ICR-ului, Ambasadei Române, pentru că ei considerau că filmele românești nu-s reprezentative pentru țara noastră. Ceea ce putem spune că e puțin adevărat, dar era și partea artistică, era partea de tinerețe film… mă rog… și când au văzut reacția publicului (pentru că noi, acest festival l-am ținut în Sony Center, adică în buricul orașului, cu sprijinul Bundestagului, cu sprijinul primăriei din Berlin)… când au văzut reacția publicului, au spus că este o idee bună, și au preluat-o… și atunci, a fost iarăși o primă ediție pe care noi nu am putut-o continua, ICR-ul fiind foarte fericit să extindă experimentul în toate orașele mari ale lumii. Eh, am continuat cu “Festivalul de Film Experimental” care a fost preluat de o asociație profesionistă dup-aceea, cu festivalul filmului evreiesc, care este deja la a VI-a ediție… și e vorba de “Cinema-Reper”. E foarte grav că în România, mentoratul a dispărut. Tânăra generație nu mai are de unde să învețe, de unde să ia exemple, să se hrănească. E lăsată cu video in flash, este lăsată să plutească pe valurile Facebook-ului și să se hrănească cu flash-uri. Cărți mai citesc, la școală merg și învață lecții dintr-o programă veche de 30 de ani. Deci, de unde să învețe și ce se întâmplă în lumea asta cu adevărat, cea care contează. Și atunci am zis că, cea mai rapidă variantă este să învețe din filme (intervine SRS: “mai ales că le și place să se uite la filme”)… păi le place să se uite la filme, filmele însă, sunt cam lungi pentru gusturile lor. Ei trăiesc acum registrul de 5 minute, 4 minute… un film de o oră și jumătate, e mult…foarte mult…e peste limita lor de suportabilitate…și atunci, am zis, să o facem într-un cadru oficial, filme care îi pot modela, care îi pot transforma pe viață… am zis să fie prezentate alături de profesorii lor, în școli sau în spații special amenajate în care, să li se impune să aibă răbdarea acea de o oră și jumătate, să urmărească filmul, filme care să-i marcheze pentru tot restul vieții, cum am zis… și am reușit lucrul acesta. Am avut o primă ediție acum vreo doi ani, cu foarte multe mii de oameni care au participat, filme care au fost date în reluare. Nu e vorba doar de filme românești. E vorba de filme care, mă rog, au părut la un moment dat și care rămân în mintea lor…și ei se modelează după ce au văzut în acel film. Pentru că e atât de puternic emoțional, povestea este atât de grea încât, nu scapă… și atunci, îi putem schimba un pic în bine, le putem da un scop, îi facem altfel, adică nu mai sunt consumatori bruți de reclamă cum sunt acum. Nu mai e apatia aceea, apare o sclipire în ochi. I-am făcut să plângă la filme, vă dați seama, să plângă în public. Nu, nu se mai întâmplă acum în public, profesorii să plângă în fața lor.

SRS: Unde putem găsi detalii despre acest festival, exista vreun site al festivalului?

Ovidiu Morar: A fost un site al festivalului, rezultatele au fost foarte bune, după care noi nu am găsit nicio instituție care să ne sprijine în efortul nostru, pe care singuri chiar nu putem să-l ducem. Toate aceste filme costă, traducerea, prezentarea lor… trebuie să fie prezentate de cineva, dar nu neapărat la începutul filmului, cum suntem obișnuiți la cinemateci, ci poate, în timpul filmului sau la sfârșit… și să le transmitem, nu atât mesajul cinematografic, ci să le transmitem mesajul mai profund, uman din film, care să le rămână, să-i facă atenți că există așa ceva, fiți atenți pe direcția asta. Ar putea, mă rog, să se gândească la alte lucruri… și situl acela a fost închis pentru că, mă rog, nemai prezentând filmele, nu mai avea rost. În continuare, căutăm instituții care să ne sprijine pe această direcție. Deocamdată, cam puțin succes.

SRS: O grămadă de proiecte în zona asta culturală, în zona de artă. Ce ai nou în program, la ce te-ai gândit viitor?

Ovidiu Morar: Eu zic că ne-am gândit împreună, borna este un experiment foarte interesant, și ar merita să fie făcut pe o scară mai mare. Intenția noastră ar fi, ca în afară de bornele acestea care au pornit de la 1 și-au ajuns la 24, să construim la un moment dat o bornă 2017, 2018 sau cît o fi. Cu participare mult mai largă, dar care să păstreze ideile și spiritul bornei actuale. Cred că asta este ideea principală pe care marjez în momentul acesta pe lângă altele…mă rog, poate nu e momentul acum.

SRS: Continuam prezentările invitaților din această seară în emisiunea “Artă prin gaura cheii” și mă întorc la tine, Ciprian Paleologu. O să încep eu cu câteva date și continui tu, după. Ai terminat Universitatea de Arte din București, în 1999, ai devenit doctor în estetica “Artelor Vizuale” în 2005, ai peste 10 expoziții personale și multe-multe expoziții de grup. Ai curatoriat alte câteva expoziții, ai multe premii naționale și internaționale și-n prezent, la “Univeristatea Națională de Arte”, ești titular al cursurilor de “Perspectivă”, “Compoziție”, “Geometrică” și “Anamorfoze”. Cum adică? Povestea asta cu perspectiva, compoziția geometrica și transformarea imaginii nu este instinctivă la artiști? (intervine Ciprina Paleologu: “nu e, nici la oameni nu este instinctiv”). Deci, trebuie calculată prin formule (râd impreuna). Ai niște metode secrete, magice? (intervine Ciprina Paleologu: “da…și le păstrez pentru mine”) îmi imaginez că le spui studenților (intervine Ciprian Paleologu: “nici lor… le spun doar 10 la sută din tainele perspectivei”) – (râd împreună).

Ciprian Paleologu: Da, perspectiva și materiile din zona asta a geometriei spațiului, întodeauna au fost privite la Universitatea de Arte ca, să zicem Cenușăreasa prețioasă a Universității pentru că, la Universitatea de Arte, unde sunt artiști, majoritatea nu sunt obișnuiți cu tipul ăsta de gândire metodică, mai matematică, mai proiectuală și dintr-o dată se trezesc la un curs, aproape renaștere, în care practic te alfabetizezi…perspectiva geometrică, perspectiva renascentistă, cursul respectiv, este o formă de alfabetizare a reducerii spațiale din 3D in 2D. La un moment dat exista un curs de istoria perspectivei (“Perspectivă comparată” se numea)…mie mi se părea că era foarte interesant pentru studenți când ciclul de învățământ era structurat pe cinci sau șase ani, pentru că era o prezentare în timp a metodelor prin care oamenii percep, artiștii în principal, în cazul nostru, percep și dezvoltă spațiul. Pentru că sunt perspective empirice și perspective științifice. La cele științifice ne referim la axionometrie, la perspectiva renascentistă…un grup de reguli… Dar, la ce implică, gândiți-vă, perspectiva egipteană, perspectiva indiană, agianta – o perspectivă poveste. Este extrem de interesant cum a perceput omul spațiu, cum l-a dezvoltat și cum l-a aplicat în timp. Dacă studenții trec peste pastila asta, care poate să fie un pic amară, la început, perspectiva geometrică fiind un curs obligatoriu în primul an pentru anumite secții, după care celelalte două compoziții geometrice, anamorfoze sint cursuri opționale…și bucuria e că studenții vin în continuare… nu știu dacă bucuria lor, bucuria mea, sigur… Bucuria și mai mare e că, o parte din ei își aplică lucrurile pe care le învață la cursurile respective în lucrările lor. Deci, ajung chiar la lucrările lor de diploma să aplice principii din ceea ce predau acolo. Și mi se mai pare important dintr-un punct de vedere faptul că, astea sunt niște științe pierdute pentru artist sau măcar ponosite, cu ghilimelele de rigoare. E un fel de podul bunicii, în care nu știi ce găsești. Da, și când găsești ceva, poți să faci lucruri spectaculoase. Multe din lucrările din zona contemporană, au părți din spațialitate, nu spun din perspectivă ca aplicație. Există de exemplu, în zona artelor contemporane rusești, o aplicație foarte adâncă a principiilor spațiului, adică, dacă știi lucrurile astea, dacă ai în bucătărie ceva ce nimeni altcineva nu are, pot să o faci destul de spectaculos. Dar asta ține de fiecare-n parte. Asta, o mică paranteză la ce înseamnă perspectiva. (intervine SRS: “mi se pare foarte interesant, am putea face o emisiune întreagă pe acest subiect”), am putea două sau trei sau chiar un semestru (râd toți).

SRS: Ciprian Paleologu, eu am descoperit lucrările tale în urmă cu doi ani la o ediție a târgului “Artafai”. Eram acolo cu băiețelul meu de șapte ani, la vârsta aceea, la data aceea, pe care l-am luat cu mine și l-am rugat să intrăm prin standurile prezente în târg și să-mi spună ce lucrare îi place și de ce. Am crezut că o să se plictisească foarte repede, îți spun sincer, mă gândeam…. ok, scap repede, ne uităm la 5, 6 standuri. Mi-a făcut o mare surpriză Sabin atunci, să meargă stand de stand. A durat aproape două ore și jumătate, pe mine m-a surprins, obosisem eu la un moment dat. Și mi-a spus într-adevăr care lucrare îi place și de ce. Cu unii dintre artiști chiar a intrat și în vorbă. Dar știu că ne-am oprit la standul “LABORNA”, și pe tine te-a ținut cel mai mult de vorbă. Ați vorbit aproape vreo 20 de minute, te-a întrebat tot ce i-a trecut lui prin cap și tot ce a observat el în poveștile și în lucrările pe care tu le-ai prezentat, ai fost foarte răbdător cu el… cred că era tot o fază a proiectului uman (intervine Ciprian Paleologu: “da, era o bucățică din “Proiectul Uman”). Povestește-ne puțin despre acest proiect uman, și ascultătorii care vor să vadă câteva dintre lucrările acestui proiect, pot intra acum pe pagina de Facebook – “Artă prin gaura cheii”, unde am și postat 5 imagini din “Proiectul Uman”. Așa că, mergi puțin mai pe larg cu povestea “Proiectul Uman”.

Ciprian Paleologu: Ok. “Proiectul Uman”, l-am început în anul 2000, când aveam 24 de ani. E gândit să se desfășoare în 24 de etape, din 2 în 2 ani, cu frecvență bienală, până când o să ajung la vârsta de 70 de ani. Totul e clar programat, de la început, în sine poate părea un proiect complex dar, ca orice proiect de natura asta, trebuie să fie în sine foarte simplu. Și atuncea, l-am construit în felul următor: printr-o premiză și printr-o concluzie – premiza se numește omagiul neputinței și o serie de demonstrații mai mult sau mai puțin vizuale ale neputinței umane, colective dar și individuale, iar automat concluzia constă în dezvoltarea unui agregat de corecție umană care se va numi: “Omodo”. Concluzia rămâne utopică. Dacă premiza e palpabilă, concluzia rămânem utopică, pentru că de fiecare dată când s-au gândit sisteme de corecție umană, reale, pentru că au fost ieri, au pornit dinspre corectori spre persoana sau persoane corectate deci, o forță descendentă, și s-au dovedit a fi niște ciudățenii, factori extrem de dăunători umanității deși, ele porniseră exact dintr-o poză.

La mine sistemul pornește în sens invers, de la corectat către corector, cumva din genunchi nu de undeva de sus. Și “Omodomul”, concluzia proiectului. Întotdeauna mie mi s-a părut ca o utopie să fie maximă trebuie ca elementele din această utopie să fie extrem de reale. Și atunci o să înființez în cadrul acestui proiect la un moment dat, un “Institut de Cercetări Corective” care se va ocupa cu elementele și procesele din “Omodom”. Cam asta ar fi pe scurt povestea a ceea ce presupune “Proiectul Uman”. Până acum au avut loc 9 etape, ultima etapă desfășurându-se e chiar la galeria “LABORNA” în 2016, urmează etapa a X-a în 2018…și apropo de ce spuneai, că poți vedea câteva lucrări, acum doi ani, am reușit să realizez o carte despre “Proiectul Uman” până în acel moment, a fost o carte editată împreună cu Doina Talman, în Germania, la Editura Klartext… Și acolo sunt primele opt etape, atât proiectul inițial, ideea inițială, cât și fiecare etapă în parte. Ce este interesant la cartea respectivă, zic eu, e că sunt atât imagini finite, la ceea ce a presupus fiecare etapă, dar și imagini din facerea expozițiilor, din facerea etapelor iar, primele 24 de cărți au un desen original făcut pe piele, care e atașat de cartea respectivă. Mie mi s-a părut că e una din realizările importante ale proiectului, că lumea poate să…(intervine SRS:” unde putem găsi această carte?”) În primul rând pe internet la pagina editurii, în România a adus-o Cărturești, la Cărturești Carusel am văzut-o ultima dată… Și bineînțeles, pe net, se poate cumpăra online, cît o să mai fie…(intervine SRS: “sau să fii contactat pe Facebook)… da, bineînțeles… ar fi a doua, a doua publicație după cea din 2006, când a apărut și seria de timbre despre “Proiectul Uman”.

SRS: Urma o-ntrebare cu seria de timbre. Este foarte interesantă povestea asta cu timbrele. Despre ce a fost vorba atunci? Romfilatelia, știu că a avut o colecție.

Ciprian Paleologu: Da, eu țin minte de când eram mic, erau plicurile cu timbre, iar eu mă uitam în plicurile cu timbre, tatăl meu m-a dus în zona asta a colecției cu timbre, și eu și fratele meu colecționăm timbre, și țin minte că erau artiști, atât din zona audiovizualului, cât și a teatrului și a filmului, numai că toți erau cam morți (râd amândoi), mi-a scăpat ca să zic așa, (intervenție SRS: “ești printre cei vii – intervenție Traian: tu ești cam viu”). Ca să focalizăm un pic despre proiectul acesta cu timbrele, Romfilatelia a lansat o serie, “Artiști Români Contemporani”, iar o bucată din această idee a fost pentru “Proiectul Uman”, chiar așa se numește: “ARTIŞTI ROMÂNI CONTEMPORANI – CIPRIAN PALEOLOGU – PROIECTUL UMAN”. A fost ideea, țin minte atunci, a lui Paul Șușară, și împreună, am ales ce lucruri să fie pe cele trei timbre…sunt trei timbre, sunt lucruri din etapa numită “Nil Medium Est” (nu este cale de mijloc) care a avut loc la defuncta galeria Apollo de la Teatrul Național și o dată cu timbre, a fost lansat FDC-ul (first day cover) – plicurile sunt niște elemente de colecție poștală, să zic așa, pentru colecționari. Mie mi-a plăcut foarte mult, în momentul acela s-a lansat și primul catalog al proiectului, în 2006, când la Simeza a avut loc etapa: “Oriunde e – nicăieri”.

SRS: Deci, care au fost cele nouă etape, ai spus, până în acest moment? Poți să-mi spui titlurile, temele, așa pe scurt, fiecăreia din ele?

Ciprian Paleologu: Da. În anul 2000, chiar s-a numit “Uman”, cum se numește și proiectul cu pricina. În 2002 a fost “Decăderea”, a fost la Galeria Orizont, în 2004 a fost “Nil Medium Est” la Galeria Apollo, în 2006 a fost “Oriunde – Nicăieri” – la Simeza, în 2008 a fost pe “Traumatic Area” la Galeria Luchian și la galeria lui Pavel Șușară, în 2010 – “Traumatic Area”, în 2012 – “Post – Traumatic Area”, O înșiruire de traumatic, în 2014 – “Laborator” și in 2016, aceasta care a fost anul trecut. Deci, acestea sunt etapele de până acum ale proiectului, urmând ca ce va veni, să descoperiți cu mai multă sau mai puțină plăcere.

SRS: Și deci, te vei ține de acest proiect până la vârsta de 70 de ani.

Ciprian Paleologu: Da, el are o cantitate mare de autoironie, pentru că mâine pot sa alunec cu bicicleta sub un pod. Se poate întâmpla absolut orice, Doamne Ferește, pentru mine e chiar foarte distractiv. Dar vreau să mai subliniez ceva, atunci când am început proiectul, de unde a venit povestea asta… mie mi-a lipsit întotdeauna, în zona contemporană, proiectele mai ample… asta îmi place să văd, asta îmi place să descopăr, în același timp, proiectele consistente. În zona artistică, oricum e o lejeritate în care faci astăzi ceva, mâine altceva. Nu zic că e rău…te descoperi…eu am gândit o linie, din punctul A în punctul B, nu am voie să o iau în stânga, în dreapta, trebuie să mă opresc în 24 de pași, și totul trebuie să știu de la început și să-l dezvolt ca atare. Asta a fost dorința mea de la început, sper să o duc până la sfârșit. Până acum am reușit 100%. (intervine SRS: “Foarte consecvent”)… aș zice și eu (râd impreuna).

SRS: Ai terminat secția pictură. Ai ales totuși să te oprești totuși, la desen.

Ciprian Paleologu: Eu vreau să subliniez ceva…am terminat secția pictură cu Domnul Profesor Vasile Grigore, care în sine, a fost un colorist al artei românești. Nu zic că am terminat sculptură, alții zic că am terminat Grafică…e adevărat că în ultimul timp, e un accent pe zona de desen. Da, în sine în “Proiectul Uman” sunt foarte multe medii, de la desen, pictură, instalție, film. De exemplu, în etapa laborator, am făcut fotograme la tot ce s-a întâmplat în procesul respectiv. Erau 5 acvarii antropomorfe în care a început creșterea unei culturi post-umane, post-aromate. Am făcut fotografii timp de 2 ani, cât a durat experimentul, și am făcut un film din fotograme. Sunt sute și sute de fotograme. Este un film de 1 minut, 1 minut și ceva, după 2 ani. Dar, întorcându-mă la povestea cu desenul, într-adevăr, mie mi se pare desenul unul dintre cele mai puternice medii artistice de expresie, și unul care nu te lasă foarte mult să păcălești, cu ghilimele de rigoare, în zona artistică. Adică, nu am foarte multă marjă de păcălire a observatorului (intervine SRS:” nu poate culoarea să-ți fure ochiul”). Unde sunt prost, se vede mai ușor decât o pictură proastă, ca să zic așa, pictura proastă, colorată, mai mult sau mai puțin te înșeală, mult mai repede. (intervenție OM: Nu uita de concursul de mâine).

SRS: Traian Boldea, am ajuns la tine.

Traian Boldea: Bună seara.

SRS: Bine ai venit. Și tu ai terminat la secția pictură a Universității de Arte din București. De asemenea, ai un doctorat în Arte Vizuale și ești lector. Ne vorbești, ne vorbește studenților de la secția pictură despre prelucrarea imaginilor. De la pictură și sculptură….

Traian Boldea: Photoshop, Final Cut, editare video, organizare de bază de date, fun stuff, în principiu, lucru pe care-l aduce computerul în atelier. Cred c-am ieșit din generația sau din epoca în care artiștii erau puțin speriați de tehnologie și acum artiștii extrem de consacrați, toți au facebook, e clar că trebuie un curs care să-i învețe să facă singuri minimul, să-și pună niște fotografii pe internet care să fie un pic prelucrate, să nu arate chiar așa făcute cu telefonul pe sub masă. Dacă au nevoie de un film, să știe să și-l facă, să aibă idee ce sunt alea frame-uri, ce e aia montaj, să aibă idei un pic să pună un sunet, lucruri de genul ăsta. Partea cu fotografia este rough, adică, le spun ce e aia senzor de imagine și le explic despre culoare. Ca să poată să facă o comparație între ceea ce sunt ei obișnuiți și ce se întâmplă pe monitor și-n computer, cum pot să-și organizeze baza de date pentru că, cred că, cel puțin 80% din studenții de acum folosesc computerul ca o gaura neagră, cum folosesc toți acum computerul, la research și, oricine ajunge la tone de imagini pe care trebuie cumva să le arhiveze și măcar să le poate folosi un pic. Asta a fost și o bucată din doctorat, cum să folosești sistemul astfel încât să fie cel mai flexibil cu putință, iar partea cu desenul, photoshop cum să zic, partea creativă deci. Stând foarte mult pe computer, am încercat să-l folosesc prima oară așa, programat, să folosesc combinat cu metodele tradiționale, și apoi am văzut într-adevăr că multă lume îl folosește așa, pentru schițe. Nu mai sunt în punctul în care, deja îmi salvez imaginile pe computer și mă mai uit pe ele, după care poate desenez sau nu. Sunt deja în punctul în care toată lumea deschide photoshop-ul nu numai să dea câte un filtru…pentru că le-am zis, că daca puneți un filtru, veți avea mari probleme cu mine. Face-ți altceva, nu știu ce, altceva, să le recompuneți….dar mediul este un pic mai flexibil decât mediurile tradiționale. Schițele mi le fac în continuare rapid în photoshop. Așa este cel mai comod.

SRS: Și la tine vorbim despre expoziții personale și de grup, participări la târguri de artă.

Traian Boldea: Serios?

SRS: Eu așa am găsit în CV-ul tău.

Traian Boldea: Am mințit (râde). Este obligatoriu să ai CV, ca să faci ceva în viață.

SRS: Bun! În CV-ul tău scria dspre lucrări digitale…

Traian Boldea: Pot să spun așa. Am arătat lucrările la oameni într-un context cu mai mulți sau cu mai puțini, și lucruri de genul acesta.

SRS – Vezi că acum o să te pun să le enumeri și să vorbești despre ele.

Traian Boldea: Despre cele 8 etape care au fost până acum, la ultimele 4, o să uit la ce galerii au fost și la ultimul o să uit și numele, care apropo este “Nobody’s War”.

SRS: O să vorbești despre proiectele mai mari de care îți aduci aminte, mai ales că am văzut acolo, în CV, că ai făcut și ilustrații de cărți și nu în ultimul rând ai avut chiar câteva proiecte mari care te definesc ca artist, deși tu te minimalizezi de fiecare dată. Am observat asta, ești mult prea modest.

Traian Boldea: Uneori. Face bine să păstrezi sinceritatea. Dacă nu o păstrezi ajungi pe cai foarte mari și o să intru cu 4 cai albi și o să vreau și un Arc de Triumf și o strada să se numească “LABORNA”.

SRS: Eu de multe ori cred că este bine să ai și astfel de dorințe.

Traian Boldea: Dar da, probabil că este bine dar, cred că m-ar rupe pe undeva de sinceritatea de care ai nevoie și ești eliberat de fapt …asta… este toată frumusețea, că sunt eu, unde semnul ăla e eliberat de orice alte gânduri…atunci e ceva curat și am puterea să mă uit în ochii mei fără niciun risc.

SRS: Asta se întâmplă când ești la atelier, dar când ești într-un spațiu expozițional?

Traian Boldea: Nu sunt, clar se duce lucrarea.

SRS: Se duce lucrarea… ai fost și tu.(râd împreună)

Traian Boldea: E de vorbit, pentru că în spatele lor, fără să vrei, se materializează o idee. Cred că printre primele idei care s-au materializat, mai mult ca joacă, a fost să fac un swap…în loc de personajele din tablourile foarte cunoscute, obsesia mea, cu Oedita lui Cranach, care, nu știu de câte ori a pictat-o omul, dar a pictat-o de multe ori… să pun copiii pentru a recontextualiza cumva toată ideea și se demonstrează pentru prima oară că, atâta imagine consumăm, și este valabil și pentru imaginile din muzeu încât, nu mai exprimă nimic. Oedit, cu capul tăiat, sare sângele, sare tot, numai să nu… pentru nimeni, nimic. În momentul în care pe Oedit o face într-un un copil de vreo trei ani, în momentul ăla, toată lumea are o grimasă… Și atunci, am continuat tot timpul cu ideea cu copiii, și atunci, oarecum, s-au transformat toate lucrurile în ideea cu agorafobia, unde nu-mi place mulțimea și e problema identității. Ciprian pot să intervii când vrei.

Ciprian Paleologu: După emisiune (râd impreuna).

Traian Boldea: E problema mea, cine sunt, unde mi-e locul, încotro mă îndrept și atunci am niște pânze pline de personaje, cât se poate de multe, care toate arată la fel, ce cred că se epurează. Ovidiu mi-a spus odată că e plictisitor: “tu n-ai aici expresii faciale…unul nu plânge, toți arată la fel”. Nu au gaură la gură pentru că, in primul rând nu cred că vorbesc, nu îi interesează să comunice. Și atunci am stat și m-am gândit într-o zi, de ce nu comunică, de ce nu au expresie. Pentru că, definitoriu, este acțiunea pe care o fac… și acțiunea e repetativă, repetativă… și atunci, e oarecum o căutare a identității individuale în colectiv. Dup-aia complicăm lucrurile și mergem și la colectiv. Au fost niște lucruri care rămân în tradiția iudeo-creștină, acolo m-am născut și acolo suntem. Lucrurile care mă deranjau pe mine la tradiția respectivă, iar în ultima vreme am încercat, știu sigur că lucrez la Iov care probabil, din toată povestea Vechiului Testament, mă dă peste cap cel mai tare. Dar, am început un proiect despre utopii, filozofia politicii în care aș căuta Republica. Și am zis să o luăm istoric așa…am început cu Platon apoi m-am mutat la Aristotel… Ok, ce zice Aristotel…și am încercat, oarecum, să le desenez toată cartea, toate ideile, să le aplic într-un fel pe care-l văd eu, același personaj, păstrând…. Și acum, văd că se conturează un proiect care este mai simplu așa, numai cu iubire și diferite variante de a explica iubirea, să zic. Prima este cu Aristofan.

SRS: Stai, stai, stai…. că vreau să revin la povestea asta cu iubirea, pentru că mie îmi și plac poveștile de dragoste, așa că n-am ce să fac, o să insist (râd impreună). Dragi ascultători, ca să vedeți cât de modest este totuși Traian Boldea, am să vă rog să intrați pe pagina de Facebook “Artă prin gaura cheii”, unde am postat cinci lucrări realizate de Traian Boldea.

SRS: Revino te rog, la proiectul cu iubirea. Te ascult cu mare atenție.

Traian Boldea: Proiectul cu iubirea…făcând un research, unul pentru chestia cu republicile și cu toată filosofia politică evident, am stat destul de mult în filosofia antică și poveștile de acolo și-am devenit un pic mai obsedat de teatrul de la ei și de poveștile de la ei …atunci… am zis, am să fac o lucrare cu poveste, că-mi place prea mult și ies în dimensiunea aia și renunțăm la penițe, că toate sunt în peniță (asta este o altă poveste, cu ce încerc să fac cu penița)…hai să o fac în pensulă, pentru că îmi plăcea foarte mult poveste de la Aristofan: oamenii care aveau 4 picioare, 4 mâini…i-a tăiat în două, i-a cusut, se căutau, mureau unul în brațele celuilalt, s-au cuplat în așa fel încât să-și facă moștenitori. După i-am zis, ok, iubirea… nu e numai asta, și-am ajuns la personajul preferat care este Medeea, și am făcut-o și pe Medeea, se pare că se perpetuează și nu mă opresc, pentru că începe să se construiască din punct de vedere al căutărilor să zic tehnice, de sintaxă mai mult. Se conturează o legătură cu cele dinainte și se conturează un drum paralel…aș vrea să ajung în același punct. Pe scurt, ideea ar fi că, ca și la Ciprian cu desenul, și eu țin foarte mult la desen și eu am o problemă pe care trebuie să o discut cu Ciprian…unde este desen, unde este pictura, unde se oprește una, unde se oprește cealaltă. Și atunci, cel mai simplu a fost ok…fac o pictură, după care iau peniță, în principal este vorba de desen la peniță. Eu fac pictura aia tot în peniță, exact ca și cum ar fi pictată ca să arate ca și cum ar fi pictată dar, când se duc aproape să o vadă, observă că este desenată. Dup-aia s-au dezvoltat, și am spus, punem și un pic de pensulă și am așa un oarecum drum predefinit…iar în celelalte, cu iubirea, am plecat de la imagine alb-negru pe care o vreau, puțin câte puțin, să o duc înspre linie oarecum invers: din pată înspre linie, dinspre alb-negru, înspre culoare.

SRS: Povestea cu penița, înțeleg că-ți place și cerneala foarte mult dacă lucrezi cu penița. Și când spui de pensulă, folosești pensula pentru că?

Traian Boldea: Nu. Folosesc și pentru penițe și pentru pensulă acriling, pentru că e permanent și lucrând pe foarte multe straturi, am nevoie să fie permanent…și atunci folosesc niște culori care sunt pentru aerogram de fapt, acriluri foarte pigmentate, mie-mi plac foarte mult pentru peniță… și atunci când pictez cu ele, pictez cu pensula… și atunci mi-am adus aminte că voiam să-l opresc pe Ciprian, nu l-am oprit pentru că îl respect foarte mult, domnul Paleologu… că am spus că desenul, cum ai spus (intervine Ciprian: ascultă emisiunea reluare)…că nu poți să păcălești așa (râd toti)… că nu poți să păcălești așa… mie mi se pare exact invers, că poți să păcălești cu desenul (intervine SRS: unu-i da și unul e nu”) (râde). Pentru că, un desen prost, o să se vadă dinafară mai elitist decât o pictură proastă. Pentru că la o pictură proastă, e clar că o pui la gunoi, toată lumea o să zică da, ihmm, ihmm…

SRS: Știți ce-mi place cel mai tare de când am început să fac emisiunea asta? Faptul că artiștii au păreri atât de diverse, atât de personale, este fascinant…ceea ce voi doi dovediți din plin, sunteți împreună în același loc (râd toti).

Ciprian Paleologu: Să vedeți cât sânge este pe pereți la galerie, adică…(râd cu toții).

SRS: …și cel mai frumos este că în această seară, Ovidiu Morar a desenat încontinu…sper să reușesc să-i fur desenele la sfârșitul emisiunii, să le pun pe facebook, o să fac poze….(toată lumea râde)

Traian Boldea: Îți mulțumesc.

OM: Sunt desenate pe facturile lui Traian.

Traian Boldea: Pentru că nu ți-ai adus hârtie de-acasă.

SRS: Da, ne distrăm aici in studiou, avem niște portrete superbe, cei doi artiști, Traian Boldea și Ciprian Paleologu, au căpătat fiecare câte un portret făcut de Ovidiu Moraru. O să le postez după emisiune pe pagina de Facebook – “Artă prin gaura cheii” (râd cu toții). Am ajuns acum și la momentul care a provocat practic această întâlnire, această invitație pe care v-am făcut-o în emisiune, vorbim despre “Premiile Crama Oprișor” pentru desen contemporan, Mâine, de la ora 19,00, la Galeria LABORNA din strada Icoanei nr. 17, are loc decernarea acestor premii, premiile “Crama Oprișor” pentru desen contemporan. Ce semnificație au aceste premii, ce reprezintă acest eveniment?

Ciprian Paleologu: Mâine o să fie, pe lângă decernarea premiilor și expoziția finaliștilor. Sunt cei 15 finaliști care au rămas în urma competiției pe care ai numit-o mai devreme. Să spun povestea pe scurt. Cum a început și cum se termină.

SRS: Ce se întâmplă cu aceste desene de fapt?

Ciprian Paleologu: În zona românească, chiar și în zona sud-europeană, competițiile pentru arte au diferite modalități, mai puțin sunt pentru desen. Premii pentru desen și mai ales pentru desen contemporan, sunt destul puține, în zona românească fiind foarte puține.

SRS: Chiar deloc.

Ciprian Paleologu: Mi s-a părut extrem de important că o companie privată, cum e Crama Oprișor, care are portofoliul ei împărțit în două părți, în care una este chiar Arte și Vin, să poată să impună, ca un prim pas, în momentul de față, un premiu de această natură. El a început cu parteneriatul cu Universitatea Națională de Arte din București atunci când Universitatea celebra 150 de ani de la înființare. Am construit un proiect împreună cu Universitatea de Arte și Crama Oprișor. S-a făcut o ediție de vinuri elitiste din zona Artă și Vin, 150 de ani UNARTE. Sunt 50 de cutii a câte trei sticle fiecare, cu un vin special creat pentru acest eveniment. Pe fiecare dintre aceste 3 sticle există o imagine din colecția Muzeului Universității Naționale de Arte, o pictură, o lucrare de grafică și o sculptură.

SRS: eticheta practic este o imagine…

Ciprian Paleologu: O imagine din colecția Universității. Cele 50 de cutii s-au împărțit în două – 25 ale Universității – 25 ale cramei Oprișor, iar crama Oprișor a ales ca din vânzarea exclusivă a acestor obiecte de artă și vin toate premiile să meargă către premiile de Artă Oprișor pentru desen contemporan. Toate beneficiile s-au dus în zona asta. La fel și la Universitatea de Arte, după ce se vor vinde cele 25 de cutii, vor face un premiu, depinde de ei în ce zona vor să investească.

SRS: Înțeleg că sunt foarte valoroase aceste vinuri.

Ciprian Paleologu: Da, e un obiect de colecție, cineva poate să-l păstreze, vinul are un potențial de învechire destul de mare, în colecțiile de vin mulți nici nu desfac aceste sticle pentru sute de ani. Acest vin este extrem de potențat din punct de vedere colecționar și financiar. Am înființat aceste premii, cuantumul lor este important și pentru zona de tineri artiști și pentru zona românească, zona europeană, marele premiu de 3000€ brut și 2 mențiuni a câte 1000 € fiecare. Ne gândisem inițial să fie un singur mare premiu de 5000 €, dar mi s-a părut că adresându-se tinerilor artiști de până în 35 de ani, de data asta fiind parteneriatul cu Universitatea Națională de Arte, bază de selecție a fost formată din studenți și absolvenți ai Universității Naționale de Arte din București. Concursul a durat trei luni, cu două faze: o fază de selecție, faza portofoliilor online, după care, au rămas 15 finaliști care au adus lucrările fizic și urmează să decernăm cele trei premii, marele premiu și două mențiuni. Vreau să specific și juriul pentru că este la fel de important, Gabriel Roceanu, care este directorul Cramei Oprișor, fără de care nu se întâmpla această poveste, Daniel Ștefănică, colecționar de artă contemporană, colecționar important de artă contemporană, Adriana Oprea, curator la Muzeul Național de Artă Contemporană, Eugen Gustea, pro-rector la Universitatea Națională de Arte și subsemnatul, ultimul sau după ultimul în juriul respectiv. Automat mâine o să vedeți lucrările, sunt două lucrări de la fiecare artist și sperăm să dezvăluim mâine și numele câștigătorilor.

Traian Boldea: Cum adică sperăm?

Ciprian Paleologu: Sperăm, că speranța moare ultima (râd).

SRS: Este o acțiune încurajatoare pentru tinerii artiști, așa mi se pare. Va mai exista și o altă ediție după?

Ciprian Paleologu: Dorința mea și dorința Cramei Oprișor este să încercăm să permanentizăm demersul acesta. Nu este ușor să facem premiul, să-l ții in timp și să investești în el. Pentru că am vrea la edițiile următoare, cel puțin asta este dorința, dacă am putea să le facem, să fie aria de selecție mai mare, națională, poate internațională. Acum visez și eu mai mult, pot să îmi permit este după 9:00 seara (râd), poți să mai visezi. Dar, suprapun lucrurile pe care vi le-am spus, dorința și așa zisele vise, pe faptul că această cramă despre care vorbim, Crama Oprișor, se implică foarte mult în zona artistică, a dezvoltat parteneriate cu Universitatea Națională de Arte, cu Muzeul Național de Artă contemporană, este partener oficial la Festivalul de Teatru de la Sibiu, adică sunt niște piloni importanți în zona artistică în care s-a implicat și-n același timp colecția asta de Artă și Vin a Cramei Oprișor. De-asta zic, noi sperăm să ducem mai departe, cît o să putem, să vedem fiecare dintre noi la un moment dat.

SRS: Admirabilă activitatea Cramei Oprisor, dar pot spune și despre tine că poți visa să se întâmple și alte lucruri frumoase, mai ales că ai o tradiție în realizarea etichetelor de vinuri. Câte etichete ai creat până acum, câte lucrări au fost puse pe etichete?

Ciprian Paleologu: Nu le-am numărat, dar aș face o mica mențiune. Eu le-aș spune mai mult idei sau concepte decât etichete în sine. Și o să vă spun și de ce aș face diferența asta. Pentru că, în istoria reprezentărilor artistice, etichetele de vin, să zicem pe sticlele de vin…. vă dau un reper Mouton Rothschild… una dintre cele mai importante mărci implicate în zona de artă și vin. Au început prin ’45 si fac aproape an de an cu câte un artist eticheta, sunt artiști mari: Dalli Picasso până la Jeff Koons, până la Anish Kapoor. Sunt foarte, foarte mulți artiști, Bacon… dar, uitați-vă la o etichetă de Mouton Rotschild cum e făcută, cum e împărțită. E împărțita în două registre, imaginea artistică se așează sub marcă, adică mi se pare că nu este legată cu eticheta, pentru că din start ea a fost creată, un artist ilustra valorile cramei, era impus să se introducă reprezentare (fie berbecul – e în sigla lor). Și-apoi să deseneze ceva despre vin, despre ce presupune vinul. Ce să vedeți că e o secțiune de aur, în secția de jos e pătratul unde scrie Rotschild, restul de înscrisuri…și sus apare imaginea. Deci, revin la partea de etichetă, ce le spun idei sau mai mult concepte. Pentru că aici, la Crama Oprisor, am început în 2008 cu Erotikon, era o ediție cu reprezentări erotice din lucrările mele, 3 sticle, multe dintre ele sunt epuizate, nu o să vă povestesc acum…. dar aici, am încercat să fie o etichetă, să fie o idee, să fie ceva la care poți să te uiți și să te gândești. La un moment dat, am făcut contraeticheta de la Erotikon de mâna. În general, contraetichetele sunt lăsată pe ultimul plan, sunt indicații doar tehnice. Acolo a fost făcut un desen, acolo toată contraeticheta este făcută intr-un desen, cu înscrisurile introduse ș.a.m.d…. după care, vă mai dau un exemplu extrem de personal, e Cutia Paleologu, ediția care se numește Cutia Paleologu și care-a fost împărțită în două. Este pentru prima dată când am introdus un obiect de artă și vin, era planificat să intre în etapa respectivă… și pe lângă cutiile cu o sticlă Magnum și Super Magnum de 1,5 și 3 l, pe care erau omuleți din lucrările mele, au fost și așa zisele cutii Ciocan… Sunt aproape niște cutii de 30 kg (nu au fost puse în vânzare), în care capătul ciocanului e un personaj, iar alte 6 sticle sunt niște personaje mai mici. În capătul ciocanului, în triunghiul respectiv, e o cheie desenată și fiecare certificat de autenticitate este o lucrare în sine, o față e digigrafie, un tip de imprimare foarte spectaculos, iar partea cealaltă este un desen despre valori umane. Fiecare proprietar va avea o valoare umană. Legate, ele reprezintă o poveste dar nu se vor cunoaște între ei. Și la un moment dat o să încerce cumva să le lege. Sunt 33 de cutii ciocan. La fel cutia Nenumită….

SRS: Fac o paranteză mică pentru ascultătorii curioși să vadă aceste cutii și lucrări de arte de pe sticlele cu vin, am postat de asemenea pe pagina de Facebook – “Artă prin gaura cheii”, mici imagini cu aceste lucrări de artă. Continuă te rog…

Ciprian Paleologu: De ce mi se pare spectaculos? Încerc să dau la o parte partea de etichetă, o acopăr cu parte de concept și de idee. La Crama Oprișor, când ne apucăm să facem un proiect de genul acesta, stăm alături de Directorul Cramei, Gabriel Roceanu, creatorul de vinuri, care este Liviu Grigorica și eu care fac poveștile astea. Mie îmi vine o idee, creatorul de vinuri trebuie să înțeleagă cum să fie vinul respectiv făcut, adică poveste foarte încâlcită ca să iasă produsul final. Să ne gândim la perioada în care vinul acela crește, cum se dezvoltă în funcție de imagine pe care o are pe el deci, este extrem de spectaculos dacă stai în bucătărie respectivă. Vă dau exemplu din ultima ediție pe care am făcut-o din zona de Artă și Vin: este “Ispita” by Liviu Grigorica, acesta fiind, v-am zis, creatorul de vinuri al cramei. Fiecare literă din “Ispita” este câte un vin, pe fiecare dintre etichete este desenată litera respectivă, desene medievale care îți pitesc noțiunea: e un cupaj, a ales să nu treacă pe spate din ce e făcut cupajul respectiv și lumea să încerce să descopere – aproape este o ghicitoare care se desfășoară pe parcusrul unui an de zile. Au fost lansate doar două litere. Nimeni nu poate să știe ce literă va fi următoarea. Nu sunt în linie, nu vine I, S, P. Fiecare literă e o noțiune. De exemplu, I fost “Iluminare”, și P a fost “Putere”… La sfârșit, cele 6 sticle vor face o ediție limitată. Dar, nu vă spun mai mult pentru că ar fi păcat, pentru că stricam povestea. Sunt multe pe care le-am făcut la Crama Oprișor. La fel, la început, după Erotikon, a venit seria cu “Fragmentarium”, lucrări ale pictorului Sorin Ilfoveanu, desene, chiar colegul meu Traian apare într-o colecție de “Arte și vin” și care se numește “Detaliu”, Cristina Garabețeanu, o ediție de vinuri…sunt de 3 vinuri deosebite între ele. De-asta zic că, mie mi se pare mai important de spus, dincolo de etichetă.

SRS: Aceste povești, dincolo de etichetă, dincolo de vin, dincolo de ce ne-ai dezvăluit tu… Amatorii de astfel de povești de colecție, unde le pot găsi?

Ciprian Paleologu: În primul rând, la Crama Oprișor, în magazine specializate cu vin. Nu o să le găsiți în retail. Există și o categorie de vinuri de retail și există și categoria de vinuri speciale. Sunt magazine speciale cu vin, cele de colecție și așa mai departe. Multe dintre ele nu mai sunt, v-am spus, “Erotikon” nu mai există, “Nenumita” nu mai există, “Cutia Paleologu” e terminată și ea, “Ispita”, prima litera, e terminată….

SRS: Deci, iată, aveam colecționari de vinuri, colecționari care chiar știu ce fac.

Ciprian Paleologu: Gândiți-vă că un vin care este făcut acum, pentru un colecționar de vin sau pentru un cunoscător de vin, el îl va păstra atâta timp cat este potențialului de creștere, de 20 de ani, 30 de ani. El nu se va atinge de vinul respectiv sau măcar o parte din sticlele pe care și le ia.

SRS: Povești fascinante, vă mulțumesc pentru aceste frumoase descoperiri și dezvăluiri din această seară, Traian Boldea, Ciprian Paleologu, Ovidiu Moraru. Ovidiu încă desenează (râd impreuna). Vă mulțumesc că ați acceptat invitația de a participa în emisiunea “Artă prin gaura cheii” din această seară.

Traian Boldea: Și noi vă mulțumim.

Dragii mei, așa cum v-ați obișnuit deja, înregistrarea acest emisiunii o veți găsi începând cu mâine după-amiază, pe site-ul Smart FM, secțiunea podcast. Vă mulțumesc că ați stat alături de noi până la această oră. Sunt Steluța Roșca Stănescu și vă urez să aveți o noapte liniștită și o săptămână cu multe idei bune.