E luni, e ora douăzeci și unsprezece minute și e din nou “Artă prin gaura cheii”. Sunt Steluța Roșca Stănescu și mă bucur să vă regăsesc pe aceeași frecvență Smart FM – un radio cu emoție. Ei, iată-ne în ajun de sărbătoare, mâine 24 ianuarie, sărbătorim Mica Unire, 158 de ani de la unirea Moldovei cu Țara Românească, unire înfăptuită sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Având această sărbătoare în minte, m-am gândit să îmbogățesc și eu aceste momente cu o poveste frumoasă, așa că mi-am zis, ce-ar fi să invit în această ediție “Artă prin gaura cheii” un artist moldovean, un artist basarabean. Și iată, în studioul Smart FM, am invitat alături de mine pe pictorița Valentina Brâncoveanu. 

INTERVIU cu Valentina Brâncoveanu

by Steluța Roșca Stănescu | ARTĂ PRIN GAURA CHEII, la Smart FM

Steluța Roșca Stănescu: Bună seara Valentina Brăncoveanu.

Valentina Brăncoveanu: Bună seara, îți mulțumesc de invitație.

SRS: Îți mulțumesc că ai răspuns pozitiv invitației noastre. Valentina Brăncoveanu, înainte să începem povestea din această seară, dă-mi voie să le reamintesc ascultătorilor noștri că dialogul nostru va fi îmbogățit cu muzică foarte bună, aleasă de colegul meu Kirk. Să fimi creativi, să fim smart, să fim noi.

Afini înfloriți, 2013, ulei pe pânză

SRS: Valentina Brâncoveanu s-a născut în Chișinău. Și-a făcut studiile la Colegiul Republican de Arte Plastice I.R. Pin tot din Chișinău, iar în 1985 a devenit membră a Artiștilor Plastici din Republica Moldova. Din acel moment, începe să participe la numeroase expoziții personale și de grup organizate în Chișinău, București, Iași, Târgoviște, Tashkent, Moscova și Palanga în Lituania. Lucrări ale Valentinei Brâncoveanu pot fi găsite în colecțiile Muzeului Național de Artă Plastică din Chișinău, în Muzeul de Artă din Klaipėda, Lituania, Muzeul de Artă din Soroca, precum și-n colecții particulare din Republica Moldova, România, Ungaria, Franța, SUA și Israel. Valentina Brâncoveanu este o artistă basarabeancă populară, foarte îndrăgită de media moldovenească. Pentru cei curioși să vadă lucrări realizate, semnate de Valentina Brâncoveanu, vă invit să intrați pe pagina de Facebook – Artă prin gaura cheii, unde am postat o selecție, cam de douăzeci de lucrări, din opera artistei. Valentina Brâncoveanu, haide să începem cu începutul. Cum a fost copilăria ta?

Valentina Brâncoveanu: E vorba românului, fiecare om cu povestea vieții lui. Eu m-am născut în Chișinău, într-o mahala la marginea orașului unde erau case simple, familie cu mulți copii și fiecare gospodar avea câte o grădină mare. Grădinile erau, jumătate din ele cu flori, c-așa erau gospodinele, mamele copiilor. Noi am fost educați mai mult cu florile, cu grădinile, mai mult cu toloacele, mai mult cu dealurile, cu văile. Când ne duceam de-acasă, nu știam de disciplina pe care o știu acum copiii de la grădiniță, la timp acasă, să te duci, să te vezi… altă viață am avut. Când citesc “Amintirile din copilărie” de Ion Creangă, așa a fost și copilăria mea, viața mea în copilărie, foarte frumoasă, foarte frumoasă. Cum a fost în copilărie, nu știu dacă voi mai avea zile așa de frumoase.

SRS: Îmi spuneai atunci când ne-am întâlnit, înainte de emisiune, ceva ce mi-a plăcut foarte mult, o poveste extraordinară, că te trezeai dimineața și plecai să prinzi soarele.

Valentina Brăncoveanu: La noi, zilele lungi de vară, se luminau pe la patru, pe la cinci și vedeam de multe ori că soarele se duce după deal și nu înțelegeam ce e cu soarele ăsta. Mintea mea de copil, voiam să mă duc să-l prind cu mâinile după deal și două zile și două nopți tot am umblat să-l prind, până la urmă am înțeles că e ceva neclar, ceva nu-i… pentru mine în mintea de copil era ceva de neînțeles. Eh m-am dus, m-am dus și nu l-am mai prins, am venit înapoi acasă peste două zile și până în ziua de astăzi, tare îmi place să pictez apusul și asfințitul, chiar am multe tablouri cu apusul și asfințitul. Chiar dacă plec prin tabere sau plec undeva, când văd apusul, imediat, imediat, peninsula, dacă o am la mână și culorile ca să pictez, asta mi-a rămas pe viață, în suflet mi-a rămas… am fost marcată.

Stufăriş, Chişinău, 2012, ulei pe pânză

SRS: Și părinții nu s-au speriat, ați lipsit două zile…?

Valentina Brăncoveanu: Nu, nu, erau alte vremuri, nu era ca acum. Se gândeau că sunt dusă la o prietena, la o nană, la cineva, lumea nu se gândea atunci (SRS: “că ar fi un pericol”) că ar fi un pericol, era absolut altceva, ca și la Ion Creangă, dacă se duce de-acasă se gândea maică-sa unde este dus? Tot venea acasă. (râd împreună)

SRS: Valentina Brăncoveanu, când și cum te-ai apucat de pictură?

Valentina Brăncoveanu: Eram copil, elevă prin clasa a VII-a la Școala Generală, se organizase așa, profesorul care ne organiza arta plastică, era un cerc în afara orelor, în afara școlii, după masă, două zile pe săptămână – miercurea și vinerea câte două ore. El îi vedea, el îl selecta pe care-i vedea, chipurile mai talentat, dar eram mai talentată, nu pot să zic… ne-a numit, cutare, cutare veniți pentru că voi știți bine a desena, să veniți la cercul ăsta, și-am început cam la vreun an de zile. Pe urmă, o elevă care frecventa, i se spunea Anuska Roitman, dintr-o familie de oameni surdomuți și ea era puțin surdă, era tot timpul singură, nimeni nu vorbea cu ea, nu discuta cu nimeni. Eu m-am atașat tare mult de ea, chiar m-am atașat și îmi plăcea de dânsa, disciplina ei, cumințenia ei. Eu eram cam ștrengăriță, cam golănică, zic: “poate m-oi face și eu mai cumințică” și m-am atașat mult. Taică-su ei, văzând peste un an, s-a deschis în Chișinău Școala pentru Copiii de Pictură, Școala de Arte Plastice pentru Copii, unde se învăța vreo patru, cinci ani. Imediat după lecții, trei zile pe săptămână noi umblam… dar acolo era la profesional. Taică-su ei mă lua de mânuță, frumușel (așa-i spuneam noi, Dedea Mișa îi spuneam atunci pe vremea aceea) și el mai lua de mânuță și cu ea: “ Eu am să te duc pe tine la școala de pictură, tu trebuie să înveți acolo”. Și cu asta s-o început știți, cu asta… și tot așa, pictam, pictam, acolo vedeam că aveam rezultate bune…(SRS: Și tot el v-a luat acuarele și pensule?) Eh, acuarele și pensule e o istorie aparte… costa scump în vremea aceea și nu prea erau în vânzare, acuma s-a deschis totul, poți să cumperi tot ce e la vânzare, atuncia nu. Tatăl meu avea grădină și punea multă ridiche în pământ, eu făceam legăturile, ieșeam în fața casei pe un scăunel mic, erau trase mașinile, câte un șofer flămînd se oprea și cumpăra de 10 bănuți și tot adunam, adunam de-a acuarele, n-am să uit în viața mea acuarelele acelea, mi-o părut că am apucat o mare avere. M-am bucurat, dar pensulele nu prea erau în vânzare, numai pictorul știa unde se vând pensulele bune, nu se vindeau liber în magazin. Am luat și mi-am tăiat din părul meu împletit păr și am legat bine, bine de peniță, am legat bine și cu părul meu pictam. Eram jumate de păr împletit mai scurt (râde), altul mai lung. Da, dar mi-a părut foarte bine că am pensulă din păr. Pe urmă auzisem că păr din porc, păr de veveriță, astea o trecut anii, asta era începutul ca să fac rost cu ce să pictez.

SRS: Și ce picta Valentina Brâncoveanu cu părul ei la acea vârsta?

Valentina Brâncoveanu: La acea vârstă… chiar vă spun o mică povestioară. Tatăl meu avea mulți iepuri, mulți iepuri, eram familie mare, trebuia de hrănit familia și când m-am dus, eu țin minte, mi-a plăcut odată colivia asta de iepuri albi, bătea soarele și era luminat o parte de soare și o parte de umbră. Cu mintea mea de atunci, eu nu știam, eu acuma știu de tentilexel exaltate, avem instinctul ăsta că e ceva frumos. Țin minte, am pictat iepurii și m-am dus la școală, cu lucrul de acasă, trebuia de adus, adică că pictez și de-acasă. Băi, dar nu-mi vine a crede că a pictat cineva, tu ai pe cineva din pictură care a pictat și pe urmă: “bine, am să-ți aduc mâine altceva”. I-a plăcut foarte mult. Și pe urmă, i-am adus, într-o carafă de la bragă și tot așa era pe fereastră primăvara luminată de soare și tot așa luminile și cu umbrele exaltat. Exact ca în picturile când am crescut eu mare și-mi aduc aminte de-estea lucrări… și i-am adus și el zice: “De-acuma te cred, de-acuma ai să pictezi și la școală și aicea, să văd cum.

Primăvara, 2011, ulei pe pânză

”Eh, atunci a fost un fel de hotărâre și un fel de început, bază să zicem (SRS: “ Ăla a fost momentul când ai conștientizat că vrei să devii pictoriță?)… și că mi-e dragă și îmi place și aș fi vrut să pictez în viitor, așa, cu mintea mea de copil atuncea mă gândeam.

SRS: Nu ți-a fost frică, la vârsta aceea, că această meserie de pictoriță nu te va ajuta să o duci foarte bine sau te-ai gândit care vor fi greutățile acestei meserii?

Valentina Brâncoveanu: Încă fiind mică, nu-mi dădeam seama, nu știam, deși, am vândut ceva, dar când am devenit adolescentă, la colegiu, atunci am văzut eu ce înseamnă. Și când studiam la colegiu, lucram în trei locuri, paralel, ca să-mi câștig banu’. Țin minte și acuma… în trei locuri, ca să reușesc, pentru că vedeam că nu-mi ajunge mereu de culori, de pensule și nu numai eu, ci și colegii mei… pe unii îi mai ajutau părinții, care și cum… atunci mi-am dat seama că totuși e greu, dar știți, dragostea și pasiunea de ceva frumos, nu te oprește nimic, mergi înainte, mergi, calci și pe viu, dar să-ți realizezi ceea ce-ți place să faci, de dragul dragului se face, de dragul frumosului se face. Trebuie de jertfit, trebuie jertfe, eu știu… eu atunci când învățam, în trei locuri lucram și am spus mai cedezi la ceva, ca banul să meargă acolo unde trebuie, la materialele pentru pictură.

SRS: Valentina Brâncoveanu. Brâncoveanu este un nume foarte românesc, un nume domnesc. Este numele de fată sau cel de căsătorie?

Valentina Brâncoveanu: Numele meu după tatăl meu, tatăl meu a fost Brâncoveanu, a făcut școala primară în perioada interbelică, chișinăunean. Și eu când eram la școală elevă, era un profesor de zoologie și când făcea apelul la toți elevii la mine se oprea: “Brâncoveanu, Brâncoveanu accentua…” și mie mi-era drag, am înțeles eu că ceva era, dar nu spunea nimic, dar prin tonalitatea asta, prin felul cum spunea, zic: “măi înseamnă ceva”. Tata îmi mai spunea pe ascuns, câteodată, că e un nume de domnitor, nume frumos, dar îi era frică să spună prea mult, chiar dacă încercăm să-l întreb. C-așa au fost vremurile, c-atunci nu puteai să vorbești ceea ce e românesc prea, prea deschis. Și la căsătorie am avut probleme când ne-am dus la… acolo unde trebuia să ne căsătorim, noi am depus cererile cu soțul, că el rămâne în numele lui și eu rămân în numele meu, el e Chetrar, eu sunt Brâncoveanu și când am dat actele, m-au făcut Chetrar. Dar vreo două-trei ore am luptat…nu… am depus cerere, așa să-mi dați, Brâncoveanu, ceva însemna asta, cred că înțelegeți, să nu mai zic chiar prea multe (râde).

SRS: Și totuși, fiind un nume atât de românesc și fiind situația care a fost în Republica Moldova, cum ați scăpat de toată nebunia rusească, de faptul că încercau să vă strămute, să vă mute, să facă să dispară românii din zonă?

Valentina Brâncoveanu: Totul ce făceam, făceam pe ascuns. Ei de exemplu, eu aveam bibliotecă românească în casă și noi nu cumpăram din Chișinău, în Chișinău nu se vindea…Odesa, Leningradul, Moscova, Cernăuțiul… soțul avea foarte des deplasări prin multe orașe ale Siberiei, de-acolo venea cu valiza plină de cărți… și cărțile care exact îmi trebuiau mie, mica bibliotecă de artă din care am citit și multe am aflat, multe lucruri frumoase din ceea ce aveam nevoie eu să citesc. Iarăși venea cu cărțile, noi le țineam în casă pe ascuns, nu, nu le țineam așa liber, le țineam mai mult pe aiestea rusești (SRS: ”Deci, la vedere, erau în spatele celor rusești)…da… și când îmi trebuia, scoteam, citeam, studiam și o punem înapoi (SRS: “Nu găseați cărți românești la Chișinau și găseați la Moscova, în restul Rusiei?)… da, da, în toată Rusia. La Odesa erau pline magazinele, se numeau Drujba cândva, magazinele iestea, unde se vindeau cărți din diferite țări din lagărul socialist. Și la Drujba aceea, magazinele erau pline, chiar se bucurau vânzătorii aceia când cumpăram multe. Și nu numai eu, vreau să vă spun, majoritatea din Chișinău și scriitorii și ziariștii, făceau plecări prin diferite orașe și cumpărau ceea ce le trebuiau, vă dați seama. Acum, sunt pline magazinele, plin tot.

Turnul de apă, 2005, ulei pe pânză

SRS: Cum ați învățat limba română?

Valentina Brâncoveanu: La noi în casă se vorbea, nu prea, se vorbea… eu mă străduiam tot timpu să vorbesc, tatăl meu a lucrat la liceul Alecu Russo, liceu de băieți din Chișinău, curier și el tot timpul mai povestea la liceul ăsta, dar multe nu prea… și eu când învățam la colegiu, am avut un profesor la obiectul de Psihologie și Pedagogie și când tot așa a făcut apel, Brâncoveanu, numele de familie, frumos și odată la o recreație m-a întrebat:

– Tu de unde ești?
– Zic: din Chișinău.
– Tată ai, tatăl tău cine e?
– Eu zic, așa și așa a liceului Russo.
– Eu îl știu de mic copil, îl cunosc…

Și ne-am atașat, eu m-am atașat tare de profesorul ăsta, am fost foarte buni prieteni și învățăm mai mult de la el româna. Bine și la Obiectul de Română, așa numita Moldovenească cum se spunea, profesoara vorbea, dar știți, nu chiar pur, pur, pur românește cum trebuia, mai, mai… probabil că nu li se permitea, eu cred, să vorbească română… pe urmă, vreau să vă zic că evreii din Basarabia vorbeau română perfect, pe lângă ei m-am mai… ca să învăț româna perfect. Pe urmă, literatura, aveam la posturi de radio Chișinău, Unda Veselă, seară de români, tot timpu’ ascultam posturile românești (SRS: “Deci, școala se făcea în rusește?)… În rusește, școala am făcut-o în moldovenește, unele obiecte rusă, la colegiu, unele chiar în rusă, în două limbi trebuia de învățat totul. Și asta este foarte greu când în două limbi, înțelegeți? Și nu prea, dacă vorbeai un pic mai corect se uitau suspect, se vorbește așa o moldovenească mai stricată, mai…(SRS: “Și limba română ați învățat-o pentru că v-a plăcut sau pentru că știați că sunteți româncă?”)… știam că sunt româncă, de unde am să vă spun eu o mică poveste. Eram elev în clasa a VII-a și m-am apucat în casa noastră unde noi locuiam, să fac o curățenie generală. Și la noi, pe perete, erau portretul mamei și al tatei, așa, într-o ramă, cu un ștergari împrejur, cum se face la țară și zic să șterg praful de acolo, când văd un teanc de acte. Scot de acolo și văd actul lui tata, dreptul la volan, așa se numea (SRS: “Permisul de conducere”)… da, dar acolo era scris cuvântul dreptul (SRS: “…la volan)… da, asta era denumirea și zic: ”Tată, c-i-i?” – “Ăsta-i românesc, am făcut șoferia la români, după ce trebuia să mă ia pe linia întâi de front, eu ca să nu mă duc, era un cunoscut la comisar și-a zis: \<\<Du-te și fă șoferia c-o să scapi de linia întâia de front, pe urmă o să te duci ca șofer\>\>” Pe urmă, m-am uitat acolo, mai avea acolo niște acte și atunci am înțeles: “ Tată, d-apoi noi suntem români, eu sunt româncă ca și tine.” Și el atunci a înțeles și eu am înțeles. A fost un moment de bucurie, ne-am da seama cine suntem, cine sunt și cine suntem. Și toată viața, așa ș-o fost. Și mi-am educat și fiică așa: “Fată dragă, ești româncă vrei nu vrei, așa-i” (râde).

SRS: Și prima carte în limba română cum se numea? O mai țineți minte?

Valentina Brâncoveanu: O mai țin minte, ținea în hornul casei sus, că noi aveam doi nuci mari și toată toamna când el scutura nucile, el punea nucile lângă horn, un fel de hogeac, unde este cald și nucile să se usuce. Și odată m-am dus eu să-mi iau niște nuci să mănânc și-am dat de-o carte, cartea se numea “Cléo de Mérode”, nu era mare, era micuță, despre o balerină franțuzoaică, prima balerină din an, nu știu, cutare… dar mi-a plăcut, că e-n română, cu alfabetul, am citit-o cu mare drag și am păstrat-o și până în ziua de astăzi, că și soțul când o găsit-o și el o citit-o. (SRS: “Era cu alfabet latin”)… da, da, unica carte care s-o mai păstrat la noi…tata… pentru că mulți au aruncat cărțile, le era frică.

SRS: Și de unde știați alfabetul latin?

Valentina Brâncoveanu: Păi franceza, o învățam la școală, plus vorba…da, da… asta o fost. Și m-am bucurat că am citit cu mare dragoste carte aceea, o păstrez și… bine, acum avem, toată lumea are, dar pentru mine a fost un farmec atuncea, o descoperire și o mare bucurie în suflet.

Magnolias, București, 2013, ulei pe pânză

SRS: Valentina Brâncoveanu, cum este Școala de Arte de la Chișinău?

Valentina Brâncoveanu: Da, bună întrebare. E o școală foarte bună, să vă explic, să înțeleagă multă lume. La noi în Chișinău, foarte mulți profesori predau la copii mici, este școala de pictură de copii – liceu de 12 ani, este colegiu, predau mulți profesori care au făcut studiile în Moscova, Petersburg, Vilnius, Riga, Kiev, școli bune și diferite. Și se predă la nivel înalt, copilul este luat de mic, din clasa a V-a, prima clasă de liceu în clasa a V-a și-le învață și-l plămădesc ca pe un boț de aluat în toate domeniile, teorie…teorie, sigur mai puțină, mai ales desenul, teoria culorilor, coloritul compozițional. Ei ajung undeva la liceu, prin clasele a XIII-a, a XIX-a, aproape profesioniști, pictori formați. Școala este bună datorită faptului că profesorii au făcut studii în orașele fostei Uniuni (Sovietice).

SRS: Vorbim practic, de o înfluiență a școlii rusești de artă.

Valentina Brâncoveanu: Da, da… și rusești și ucrainene, țările baltice au foarte bune școli și mulți oameni sunt și de-acolo, mai ales cele pe care le-am menționat, restul, așa și-așa…

SRS: Și vorbim de un accent pus pe muncă, pe exercițiu…

Valentina Brâncoveanu: Pe muncă, de dimineață până noaptea… ei nu știu ce înseamnă vacanță vara, ei nu știu de vacanță de iarnă, dar drept e că și produc dragoste față de artă. Vrei nu vrei, copilul acela îndrăgostindu-se de creion, de pensulă, de culoare… el trage de mic copil…eh, se mai găsește unul care pleacă, dar la general sunt elevi dotați, ei deodată devin pictori maturi, pictori formați la o fragedă vârstă de clasa a VIII-a, a XIX-a. Pictorii care încep școala pe la 16, 17 ani, devin maturi pe la 30, 40 de ani. Este exact ca un balerin, dansator, cântăreț ca un viorist (SRS: “Un exercițiu permanent”)… permanent și o muncă necurmată e pe brânci. Unii chiar ajung cu monștrii sacri când sunt maturi.

SRS: Valentina Brâncoveanu, pictoriță. Cum este lumea picturii Valentinei Brâncoveanu?

Valentina Brâncoveanu: Da, aveți în vedere și cumpărători și prieteni, toți împreună, lumea picturii…

SRS: Haideți să începem cu ce pictează Valentina Brâncoveanu?

Valentina Brâncoveanu: În primul rând, tot ceea ce pictez, pictez la inspirație, la impresie, ceea ce-mi place. Niciodată nu pictez ceea ce nu-mi place, chiar să-mi spună cineva: “Vreau blocul ăsta, ia și pictează-l să-l am amintire, aici am locuit.”, niciodată nu m-apuc. Pot să găsesc așa, un moment luminat cu umbră cu semi-umbră, lumină de viță de vie, cumva ceva frumos și fermecător care să mă atragă. Tot este ceea ce-mi place, nu mi-a plăcut, nici nu mă apuc să pictez. Și lumea este diferită și gusturile sunt diferite…dar oricum, ceea ce pictez la mulți le place, la mulți. A fost odată un caz, pictam Primăria noastră din Chișinău noaptea și spre 4:00 dimineața cu fiica mea alături (pictam că mi-era dragă primăria, luminată de felinarele străzii), o bătrânică, probabil pe la orele 4:00 – 4:30 (era angajată măturătoare de stradă, venea cu noaptea în cap să măture) a văzut că arde lumânarea pe paletă. Eu o simțeam că ea era mirată, făcea așa un mărs mai repede ca să vadă ce e acolo, ce arde, ce se întâmplă, două siluete și o lumânare, ceva este. S-a apropiat, s-a uitat…bine, a mai pus ea niște întrebări: “nu aveți ce face, chiar acum…”. Eu i-am spus să nu mă deranjeze, să se uite și până la urmă, ea cu capul ei, cu mintea ei îmi zice: “Știți, eu nu am făcut școală, nu am învățat, dar vreau să vă spun că ceea ce faceți îmi place foarte mult.”

SRS: Până la urmă, contează emoția, în primul rând pentru toți cei care privesc artă, cel mai important, primar…

Valentina Brâncoveanu: …ce-mi place mie, ceea ce trece prin sufletul meu să treacă și prin sufletul vizitatorului.

SRS: …asta este dorința pictoriței Valentina Brâncoveanu, să transmită emoția proprie, privitorului.

Valentina Brâncoveanu: Asta e, da.

SRS: Ai pictat case vechi, Valentina Brâncoveanu. Ai pictat case vechi din București și case vechi din Chișinău. De ce pictezi case vechi?

Valentina Brâncoveanu: De ce pictez? Pentru că asta este partea veche a orașului, am locuit în partea veche a orașului, am copilărit, am școlit, mi-am petrecut zilele de adolescență și copilărie, anume, partea veche a orașului și l-am îndrăgit. Eu când eram mică, părinții mei aveau o grădină mare și-n grădina asta aveau doi nuci… mari, mari. Din primăvară, din aprilie, mai când se încălzea timpul și până-n în toamnă, eu dormeam într-un culcuș în nuc, mi-am făcut un pătuț comod să-mi fie bine, pernuță… și dormeam acolo-n aer, îmi plăce aerul de sus. Să vedeți ce frumusețe simțeam… când dormeam noaptea printre crengile copacilor, copacului de nuc și printre frunzele nucului vedeam luna, stelele, cerul și se mai vedea în depărtare orașul. Bine, el nu era cu blocuri, era orașul vechi și-mi era drag de atunci. Mă gândeam eu, ce să devin eu ca să pot să redau orașul… ori fotograf, dar pe atunci despre fotografii nu se prea vorbea, era un pic altfel. De atunci s-a pornit și dragostea pentru nopțile de pictură a orașului vechi. Bucureștiul l-am pictat noaptea de la trei balcoane, îmi place contrastul ăsta de lumină și umbră, coloritul de noapte, pentru că ziua toți pot, noapte este o problemă, este mai complicată pentru un pictor. Matematicianul nu se oprește la o problemă ușoară, mai grea, mai grea, mai grea… și la mine ca pictor, mai complicat, coloritul și lumina și totul… reflexia de la lumină pe asfalt, pe frunze sau pe altceva, pe zăpadă. Nopțile la mine sunt un sentiment deosebit cu partea veche a orașului și în special a Bucureștiului.

E iarnă în oraş, 1995, ulei pe pânză

Clar de noapte parfumată, 1997, ulei pe pânză

Gurzuf Noaptea, 1986, ulei pe pânză

SRS: Foarte puțini pictori se încumetă să facă peisaje de noapte. Înțeleg că această pasiune pentru peisajele de noapte vine din dormitul în nuc.

Valentina Brâncoveanu: Da, cam așa.

SRS: Cum ai mers mai departe spre peisajul de zi? Înțeleg că primele lucrări…

Valentina Brâncoveanu: Primele lucrări, de zi… păi mă duceam la natură, natura am prins-o iarăși din copilărie. La noi erau multe flori în grădină, mama mea creștea flori, îi erau dragi… și grădinile erau frumoase. Eu când mă duceam la școală, casele astea viechi cu prispă, sinilii, cu brâie negre, cu flori pe fereastră și în fața ușilor cu flori, de-acolo am prins dragoste de zi. Și eu pictura am început-o cu ziua, nu cu noaptea… cu noaptea e mai complicat, nu-i atât de ușor. Și nopțile-s diferite, friguroase și zăpadă și vânt ce mai trece câte-o mașină pe stradă (aveam obiceiul să pictez pe mijlocul străzii… un loc acolo la Ambasada Americană, chiar în mijlocu străzii… când vine mașină din stradă, trebuie să-mi iau trusa să mă mut pe trotuar, că nu știu ce șofer e la volan)…înțelegeți?

SRS: Deci, nu pictezi după fotografii…

Valentina Brâncoveanu: Niciodată în viață nu am pictat după fotografii, niciodată…Am o mică amintire frumoasă de pe strada Șciusev, mi-a plăcut o fereastră luminată ca-n poezia lui Eminescu sau Bacovia, luminată cu o lumânare la cineva în casă…zic: “Mâine noapte vin s-o pictez”. M-am dus în atelier, mi-am pregătit trusa, am pregătit toate culorile, pensulele… dar vreau să vă zică până la asta, pictam cu lumânarea pe paletă, luam câte o lumânare mare, groasă, ca să ajungă…

SRS: Chiar voiam să vă întreb, cum pictați noaptea pe stradă, nu aveați lumina, cu lanterna?

Oraşul doarme, 1996, ulei pe panză

Valentina Brâncoveanu: Erau ani când nu era lumină, da, într-adevăr. Lumânările groase, cu muc gros… le lipeam bine de paleta, le topeam la fund, le lipeam să țină bine și pictam. M-am pornit eu într-o noapte să pictez, când am ajuns la locul acela să pictez, mi-am dat seama c-am uitat lumânarea și nici să mă întorc înapoi nu mergea, pentru că este o vorbă în popor: “Nu te întorce înapoi că n-o să-ți mergă bine.” Mi-era frică că n-o să meargă cu pictatul, într-adevăr, ceva o să se schimbe. Bine, m-am pus eu pe marginea drumului, mai trecea câte-o mașinică mai lumina, mai la simț și la un moment dat se oprește o mașină lângă mine, iese din mașină șoferul (la volan era vestitul țambalist al nostru demult plecat la Viena) și zice: “Ce faci doamnă aici, pe întuneric?” (nu mă cunoaștea)… zic: “Pictez.” – “Dar cum… pe întuneric?”. A tras mașina și cu felinarul mi-a luminat pânza (SRS: “Farurile” <<râde>>)…da, da, cu farurile (SRS <<râzând>>: ” Păi și nu a stricat peisajul din fața pânzei?”)…nu, nu, ca mai făceam și la instinct, știam culorile pe care să le amestec, simțeam eu… sunt multe povești, îmi amintesc câte un pic. Și m-am bucurat c-a luminat, e o lucrare reușită, este până azi. Mulți au vrut să o cumpere, dar le-am spus că n-o să fac asta niciodată că mi-e dragă… momentul cum o fost.

SRS: Valentina Brâncoveanu, se spune ca ai pictat și casa în care a locuit Maria Tănase. Te întreb mai întâi cum este casa Mariei Tănase? Ce alte case de personalități ai mai pictat?

Valentina Brâncoveanu: Eu în fiecare duminică mă duc la Biserica Popa Nan, așa se numește biserica, pe strada tot Popa Nan. Și s-a tot întâmplat așa câteva primăveri, iar când mă întorceam de la biserică, am văzut un bloc foate frumos. Și poate nu zic că m-a impresionat blocul, cât că era plin de iederă (SRS: “Un bloc vechi”)… un bloc vechi înconjurat cu iederă. Mi-am zis că: “Tare îmi place blocul acesta împreună cu iedera, cred ca am să pictez eu strada asta, blocul ăsta.” Într-o zi mi-am luat trusa (e la o intersecție cu o altă stradă, nu-i țin minte denumirea), am luat pânza, m-am pus și pictam. Și tot pictam, pictam, pictam și tot pictând așa, un domn cu un copil a trecut pe lângă mine, copilul s-a oprit, admira și stătea mult timp. Eu mă gândeam că de ce stă așa de mult timp să admire, pentru că eu tocmai începusem pictura, că încă nu are la ce se uita. La un moment dat mă întreabă domnul:

– Doamnă, dar ce faceți aici?…
– Eu zic: Pictez.
– Dar ce pictați?
– Blocul.
– Dar de ce-l pictați anume pe ăsta, de ce l-ați ales tocmai pe ăsta?
– M-ai impresionat iedera și cu blocul.
– Mai știți și altceva despre bloc?
– Nu.
– O să vă spun eu dacă nu știți. Aici a locuit până în ultima ei zi de viață, Maria Tănase, de aici a plecat pe ultimul drum. Nu era casa ei, a locuit în chirie.

Vedeți, și aici este o coincidență și nu c-am pictat, ceva este dat de la Dumnezeu.

SRS: …să fiți în locul acela și să vă placă blocul acela.

Valentina Brâncoveanu: Blocul acela, cu balcoane vechi, un bloc vechi ce se deosebește de acestea contemporane. Acestea sunt blocurile care-mi plac, acestea moderne, nu… vilele astea, vilele sunt altă treabă.

SRS: În Chișinău, ce case de oameni cunoscuți ați pictat?

Valentina Brâncoveanu: Chișinăul este împărțit în două feluri de case: vile cu arhitectură contemporană pe care le fac oameni super bogați și cele din perioada interbelică care erau construite de profesori, de avocați. Casele din perioada interbelică sunt frumoase, au un farmec deosebit, ele se deosebesc prin arhitectură și de casele vechi țărănești unde au trăit oamenii mai săraci și de casele contemporane. Este plin Chișinăul, încă nu le-au demolat, mai sunt, mai sunt… și tot așa, merg pe stradă și ce îmi place, o să mă opresc, o să pictez. Am pictat casa și curtea unde a locuit Alexei Mateevici, o curte foarte frumoasă, o curte mare înăuntru cu o poartă mare, cu piatră… frumos, deosebit. Și am mai pictat casa unde a locuit Alexandru Plămădeală… și altele în care nu au trăit personalități ci oameni de rând. Dar îmi plac aceste case în amintirea Chișinăului vechi.

SRS: În România… alte case?

Valentina Brâncoveanu: La inspirație. Am auzit de casa unde a locuit Mircea Eliade și îmi pare că undeva, pe lângă noi, a stat cu chirie Mihai Eminescu. Mă gândesc să mă documentez precis dacă a locuit, am de gând să o pictez pentru că e frumoasă, pe strada Constantin Nacu.

SRS: Am vorbit mai devreme despre flori, despre pasiunea pentru flori. Foarte, foarte multe lucrări semnate Valentina Brâncoveanu sunt despre flori, flori de cîmp (VB: “flori de munte”)… flori de munte dar și buchete foarte elaborate. Cum au ajuns buchetele foarte elaborate în lucrările Valentinei Brâncoveanu?

Flori, 2006, ulei pe pânză

Valentina Brâncoveanu: Dragostea de flori, am mai spus și mai zic, o am din copilărie… grădinile. La munte mă duceam după anii ’90, tot peste flori dădeam… toloacele, râpele, dealurile cu flori… am îndrăgit din fragedă copilărie și mi-a plăcut felul lor de-a fi… florile de curte… dar florile le mai pictam ca să mai câștig un ban… și pe la nunți, când se fac nunțile – florile miresei, orice buchet de flori (SRS: “ Cum adică pictați la nunți? Pictați in timpul nunții sau…?)…da, mă mai suna câte cineva: “și uite, îți comandăm buchetul miresei sau un buchet oarecare de flori în noaptea nunții”. Eu găseam un locușor așa mai la… ca să fie surpriză pentru tinerii căsătoriți. Mă duceam noaptea și luam sculele care-mi trebuiau și mă duceam și pictam buchetul. Și la un moment dat se făcea cadou mirilor și vă spun că cea mai mare bucurie era în noaptea aceea, cel mai bun cadou, pentru că restul sunt trecătoare. Știți, buchetul pictat în noaptea nunții. (SRS: “ Deci, cineva dintre nuntași…”)… părinții, rude… au fost cazuri cînd mirele miresei o făcut buchetul miresei. (SRS: “Deci, se gândeau să pună acest moment de nuntă în amintiri, printr-o pictură, buchetul miresei pictat în noaptea nunții.”)… E ceva frumos și din partea mea și din partea nuntașilor, și din partea mirilor, ceva ceea ce nu se vede, nu se simte. (SRS: “Și cât timp stăteați practic la nuntă?)… o oră, o oră și jumătate, dacă buchetul era mai complicat, poate până la două ore. Depinde și de buchet, putea fi mai mic mai simplu. (SRS: ”Și ei vă vedeau practic când pictați?)… nu, eu mă ascundeam, nimeni nu știa… era secret. (SRS: ” și furau buchetul miresei…”)… probabil că le spuneau ei ceva, c-o să lipsească buchetul, o ora, o ora și jumate. Poate că ei dădeau de înțeles, poate că puțin, așa… dar era foarte frumos la nunți… și acum mai am invitații de acestea. (SRS: “Vorbim de nunțile moldovenești”)…da, da, așa e…(SRS: “Foarte interesant. S-a-ntâmplat și-n București până acum așa ceva?”)… la Iași. (SRS: “Ați avut la Iași o astfel de nuntă?)… am avut, am avut, la Iași la o singură nuntă am fost invitată…adică nu mi-au dat comandă, am am vrut să fac eu cadou mirilor (SRS: ”A fost din partea dumnevoastră…”)… au fost niște cunoștințe,  prieteni, s-au căsătorit și ne-au invitat la nuntă, sigur, pentru ei era tot ceva nou… pentru Iași ceva de necrezut.

Năframa miresei, 1995, ulei pe pânză

SRS: Ce înseamnă expresia sau termenul de piață de artă în Republica Moldova? Există o astfel piață de artă?

Valentina Brâncoveanu: Da, dar până la asta mi-am dus aminte, când am venit prima și prima dată în București, tot așa mă plimbam, mi-am luat si sculele, trusa, poate găsesc ceva care să-mi placă din Bucureștiul vechi. Mergeam pe Strada Plantelor, nu știam ce e acolo și tot așa mergând, mi-a plăcut o clădire cu o arcă și cu vița de vie (în București nu prea văd vița de vie, mai rar) și taman am prins soare, cu lumină, cu frunzele luminate de la soare și zic: “Parcă aș picta asta”. M-am apropiat și am văzut că era scris Sanatoriul Caritas, unde Mihai Eminescu și-a trăit ultimele zile din viață. Am pictat și asta, mi-a plăcut foarte mult, am lucrarea asta, adică am pictat ceva și în București. Pe urmă aveam foarte aproape Chișinău – Iași, luam un autobuz și mă duceam în Iași. În Iași am pictat în Țicău, casa lui Ion Creangă, pictată și vara și toamna. Casa Vasile Pogor am pictat-o. Am pictat Plopii fără soț din Tătărași. Mi-a plăcut foarte mult când am pictat în Tătărași. În timpul când pictam, se opreau mașinile, ieșiau șoferii, scoteau căciulile și se închinau în fața plopilor, acest lucru nu l-am văzut nicăieri. Frumos, mi-a plăcut.

SRS: Am văzut într-o lucrare și teiul lui Eminescu, dar e un tei fără frunze.

Valentina Brâncoveanu: De iarnă îl am, îl am și de vară, am pictat și teiul. Este prima lucrare pe care am pictat-o când am trecut Prutul, Teiul lui Eminescu vara, în 1992. Cu câtă ardoare stăteam și pictam eu acolo. Știam de tei din literatură, am trecut programul în clasa a XIX-a, Eminescu și Creangă și cu mare dragoste am pictat. Bucuria mare a fost că l-am văzut, am ajuns acolo, că sunt un fața Teiului, a doua bucurie că îl mai pictez. Am venit și iarna pe frig, special am venit și am zis: “Lasă să fie și iarna, că-i frumos și iarna”. Vedeam crenguțele acelea cu zăpadă, tot coloritul care-l avea.

Teiul lui Eminescu Iarna, 1994, ulei pe pânză

În Curtea Muzeului Vasile Pogor, 1994, ulei pe pânză

Bojdeuca lui Ion Creangă, 1992, ulei pe pânză

SRS: Mă-ntorc la întrebarea cu piața de artă de la Chișinău. Există așa ceva în acest moment?

Valentina Brâncoveanu: De obicei artiștii vând aceste lucrări în galeria pe care o avem și mai vând și prin ateliere. Dar avem în centrul Chișinăului o piață, unde se vând fel și fel de lucrări. Mai mult se vând lucrări de prost gust, kitch să vă zic ca să mă-nțelegeți. Mai este câte-o lucrare, câte un autor de lucrări bune, de nevoie duc acolo ca să câștige un ban. Dar cât mă lupt eu cu kitch-ul la acesta să nu se vîndă, dar fiecare vrea să câștige banul. E o muncă la fiecare. Sunt unii care cumpără kitch, dau bani și e și foarte scump. Într-o zi mergeam pe strada Ștefan cel Mare și văd două doamne gătite, îmbrăcate, boieroaice care mergeau cu o lucrare kitch în mâna. Am îndrăznit și le-am oprit și le-am întrebat:

– Ce e măi cu lucrarea asta, de unde ați luat-o?
– De aici… de acolo.
– Vă place?
– Da păi uitați-vă, cascadă cu apă, două lebede plutesc, se uită una la alta.

Le-am făcut o școală puțin, mai trebuie educată lumea, știți, puțin, cum ați spus că se duc prin galerii și nu înțeleg despre ce e vorba.

– Eu zic: ca să înțelegeți care este adevărată artă și care este de prost gust. Inelele se vând de aur și de aramă, lucesc amândouă, sunt frumoase amândouă. De care vrei să cumperi, de aramă?
– Nu, eu numai aur (și-mi arătau mâinile pline de aur).
– Lasă aurul, du-te și ia de aramă.

Și atunci ele au înțeles ce înseamnă artă de calitate și ce înseamnă kitch. Parcă au înțeles și le veneau să se întoarcă să le dea înapoi.

– Mai duceti-vă prin galerii, prin atelierele pictorilor, prin muzee… plecați prin muzeele mari ale lumii și o să înțelegeți ce trebuie de cumpărat.

Și l-am convins puțin așa, ar fi bine ca fiecare să se ocupe așa, să le facă să înțeleagă. Pe deoparte te gândești că și acela are nevoie să vîndă, știți. Și una și alta, fiecare cu dreptatea lui. (SRS: ”Fiecare pe palierul lui”)… pe palierul lui și cu înțelepciunea lui.

SRS: Cum se descurcă un artist bun, un artist de valoare în Chișinău, în Republica Moldova? Câte galerii spuneați că există în Chișinău?

Valentina Brâncoveanu: Una singură, Galeria Lubici, așa se numește, Galeria L.

În grădină, Chişinău, 2010, ulei pe pânză

SRS: Și cum vindeți lucrurile atunci? Probabil că din atelier.

Valentina Brâncoveanu: Din atelier. Eu personal din atelier, la galerie nu prea dau, mai vine lumea… avem artiști buni, vă spun că școala, baza e bună, pictori foarte buni avem. Mulți vând prin străinătate, pe la tabere și fiecare ține taină, secret. Se laudă că mai vând, nu știu ce… nu prea zic. Între noi, poate doi-trei prieteni putem să aflăm câte ceva. Vin în ateliere, dau comandă casele părintești, dau comandă de câte ceva, dar din nou fac, dacă îmi place mie. Una e să dea comanda și una este să mă ia pe mine acolo-n sat. Au plecat în străinătate, a rămas casa părintească acolo unde au copilărit și el vrea să fie imortalizată pe pânză să o ia peste hotare. Frumoase sunt aceste momente când vezi omul care a părăsit casa și a venit peste ani de zile și o vede cu lacrimi în ochi. Pictez și așa ceva. Adică, este tot o piață de a vinde, știți. Unii pictori, mai vând și ei, dar depinde de gustul cumpărătorilor. Am înțeles că mai mult le place stilul impresionist și stilul realist. Fac și abstract, dar să fie culoare și idei, subiect să fie. Nu sunt împotrivă, orice pictură să arate ceva la ce mă gândesc eu, ce exprimă tabloul acela.

SRS: Îmi povesteați zilele trecute despre ceva care mi s-a părut foarte interesant, că aveți câteodată comenzi să pictați la nașterea unui copil. Ce anume?

Valentina Brâncoveanu: Este aceeași poveste ca și cu nunțile. Sunt dinainte: “Când răstorn căruța eu te sun” (SRS: “Când răstorn căruța eu te sun… asta seamă să naști? <<surâde>>)… asta înseamă să naști, așa se spune în popor (râd împreună). Adică să nu spui când o să nasc, ci când răstorn, când îmi vine sorocul… vorbe din popor frumoase, de la femeile acelea de pe urmă, s-o luat din gură în gură.

Eram într-o zi in atelier și primesc un telefon din Italia, Marinela Priboi care s-o căsătorit cu un italian și s-a mutat la Padova. Și-mi spune: “Valentina, eu merg de urgență la spital, eu răstorn degrabă căruța…” … și asta a fost noaptea pe la 11:00. Locuiam într-un bloc la etajul 5 în Chișinău și am luat de la etajul 5 și am pictat o noapte… “Noaptea Chișinăului”… reușită lucrare (SRS: “Deci pictați Chișinăul, atmosfera Chișinăului în momentul în care s-a născut copilul”)… da, da… nu aveam unde să mă duc la acea oră și am spus că dacă îmi atinge sufletul, atunci pictez noaptea de pe balcon. A venit peste un an, i-am dat lucrarea și până acum o păstrează amintire pe perete. Copilul crește, ajunge la o vârstă când…(SRS: “Când o să ajungă mare, o să vad această lucrare semnată Valentina Brâncoveanu, a fost pictată în noaptea, în clipa în care eu m-am născut”)… mi s-a mai întâmplat același lucru și cu o vecină de-a mea, când i-a născut fiica, tot așa am pictat o noapte întreagă… frumos, am văzut niște brazi, niște lumini, cu zăpadă spre iarnă. Nepotul său până în ziua de azi, are 21 de ani, îi zice că atunci când se uită la lucrarea asta își aduce aminte de primul strigăt (râd împreună).

Ploaie în noapte,1997, ulei pe pânză

Vara cu nopţile ei, 1998, ulei pe pânză

SRS: Valentina Brâncoveanu, dacă vreunul din cei care ne-au ascultat în această seară a devenit foarte curios și-și dorește să vadă, să cumpere lucrări realizate de Valentina Brâncoveanu, unde le poate vedea, de unde poate cumpăra?

Valentina Brâncoveanu: Am o expoziție personală la Ceainăria ARTea, Strada Amiral Vasile Urseanu nr. 1 și pe site-ul brancoveanu.eu.

SRS: Aveți un site cu lucrări care se numește brancoveanu.eu.

Valentina Brâncoveanu: Am atelier, am pagină Valentina Brâncoveanu.

SRS: Aveți pagină de Facebook – Atelier Valentina Brâncoveanu și puteți fi contactată oricând. Adevărul este că pe site-ul brancoveanu.eu, aveți acolo la pagina de contact inclusiv numere de telefon, tot ceea ce aveți nevoie.

Valentina Brâncoveanu, mi-a făcut mare plăcere să ascult poveștile românești, poveștile moldovenești ale unui artist basarabean.

Valentina Brâncoveanu: Și mie mi-o plăcut foarte mult, e prima emisiune la radio, la radio în București. (SRS: “…la radio în București. Am văzut că în Chișinău sunteți foarte iubită de media moldovenească.)… cam așa, da.

SRS: Mulțumesc foarte mult pentru această seară și pentru această poveste, sper să aveți succes și așteptăm o expoziție, cât de curând, de care să ne anunțați.

Valentina Brâncoveanu: Mulțumesc, numaidecât.

Dragii mei, am ajuns la finalul emisiunii “Artă prin gaura cheii”. Sunt Steluța Roșca Stănescu, vă mulțumesc, vă urez o seară minunată și vă spun la revedere.