Sunt Steluța Roșca Stănescu și mă bucur să vă regăsesc la această nouă ediție “Artă prin gaura cheii”, pe care Smart FM o găzduiește în această seară. Este o ediție în care încercăm să lămurim ce înseamnă acest #MDA, cu care am început. Invitați în studio pentru scurtele și lungile întrebări pe care le am sunt artiștii Mirela Trăistaru, Aurel Tar și Carmen Popa, coordonatoare a Galeriei Kulturuma. Vă urez bună seara și bine ați venit în studio!

SECRETUL EXPOZIȚIEI #MDA LA GALERIA KULTURAMA – INTERVIU CU MIRELA TRĂISTARU, AUREL TAR ȘI CARMEN POPA

by STELUȚA ROȘCA STĂNESCU | ARTĂ PRIN GAURA CHEII, la SMART FM

Invitații: Bună seara, mulțumim foarte mult de invitație.

Carmen Popa: Pot să spun ceva Steluța? Nu sunt artistă, să nu se înțeleagă că sunt artistă (SRS: “Ești fondatoare, ești proprietară și coordonatoare a Galerie Kulturama, vorbim despre Carmen Popa”) – (râd împreună).

SRS: Am avut-o invitată în această seară și pe Antigona Silvia Rogozea, care din păcate, din motive personale nu a putut să vină, dar promite că la următoarea invitație va fi și ea, aici lângă noi. Îi mulțumesc lui Cătălin Roșioru care are grijă de muzica acestei seri. Să-i dăm drumul ediției! Să fim smart, să fim creativi, să fim noi!

#MDA la galeria Kulturama

SRS: “#MDA, un om într-un oraș supra-aglomerat se oprește, răsuflă și se așează pe o bancă stricată, albastră. Mirela, Dorothea și Aurel aparțin unei categorii FUN de artiști, într-un spirit “hippie après la lettre”, ei nu conceptualizată obsesional, ci se bucură de arta lor în fiecare zi. Ca niște post-hipioți adevărați, integrează în lucrările lor culorile puternice, multă natură exuberantă, silogisme de viață, lucrări comunale în sensul unui kibuț responsabil și fericit. #MDA aduce împreună lucrărilor lor colaborative într-o nouă expunere ce creează colțuri de reflecție jucăușe într-o casă, cu peste un secol de mândrie. Instalațiile ne conduc într-o lume răsturnată, lalelele răsar din cer, băncile vorbesc iar vrăjitoarele se plimbă nestingherite.” – am citit prezentarea pe care curatoarea Antigona Silvia Rogozea a făcut-o expoziției “#MDA”, care se desfășoară zilele acestea la galeria Kulturama. Să începem dialogul. Încep cu Mirela Trăistaru pe care unii dintre voi, ascultătorii, ați mai auzit-o la Smart FM în calitate de curator, cu câteva luni în urmă, astăzi fiind prezent în studioul Smart ca artistă. Mirela Trăistaru, cu ce participi în expoziția “#MDA”?

Mirela Trăistaru: Vreau să spun că eu mă consider artist, nu mă consider curator (faptul că încurajez și alți prieteni de-ai mei, artiști și ei…). Artiștii sunt niște oameni interiorizați, stau mult singuri în atelierul lor, cu creația lor și unii dintre ei ies mai greu în public să-i vadă lumea și atunci au nevoie de un impuls și poate că, eu am acel ceva necesar ca să-i determin să facă lucrul acesta. Deci, nu mă erijez niciodată într-un curator, sunt o prietena a artistului cutare și l-am adus pe simezele unei oarecare galerii sau a unui eveniment. Eu mă numesc artist și vreau să rămân o pictoriță, cu toate c-am activat și în alte domenii cum este scenografia, sau body art-ul, sau filmul, sau obiectul… sunt lucruri care mă fascinează, care-mi plac și care până la urmă mă definesc. De data asta, provocarea a pornit de la Carmen – Carmen Popa. Trebuia să avem un weekend al galeriilor și am zis: “Hai să facem un altfel de expoziție, în care să nu fie artistul reprezentat singur (exact ce spuneam mai înainte), pentru că îi intri destul de greu în lume, iar el este destul de orgolios așa, nu prea lasă să intre altcineva în spațiul privat. Și atunci i-am propus lui Carmen să facem această expoziție cu lucrări la două mâini, adică să nu fie lucrare de autor ci să fie lucrare comună. Și existând de ceva vreme lucrări comune, de-ale mele și de-ale lui Aurel, ale mele și ale Dorotheei Fleiss, a ieșit expoziția cu pricina, iar “#MDA”, o să vă spună Carmen de ce “#MDA” (râd împreună).

SRS: Continui cu tine însă, până ajungem acolo. Acum câteva luni când ai fost prezentă aici, în studioul Smart FM, ne-ai povestit și despre unul dintre proiectele tale foarte curajoase – “Add to Address Book” și urma să mergi cu acest proiect la Viena. Înainte să ne spui însă, cum a fost primit el de publicul vienez, aș vrea să-i pui în temă și pe ascultătorii care nu cunosc detaliile.

Mirela Trăistaru: Da, este un proiect vechi, de mai bine de 10 ani, care a început tot ca o provocare. A început cu Aurel, chiar se leagă lucrurile, el îmi spunea de o dorință a lui de a face lucrări la două mâini cu alți artiști (se mai cunoaște în istorie lucrul acesta, în istoria artelor plastice), dar eu am fost cea care am avansat, mi-am rugat prietenii artiști de peste tot din lume să-mi facă o pânză de 1 m/ 1 m cu preocupările lor din momentul respectiv, deci fără temă impusă fără tehnică impusă – și când vorbesc de artiști plastici nu mă refer numai la pictori, sunt aici sculptori, graficieni, unii care se joacă cu colajul, sunt pictori naivi cu patalama din Serbia, sunt artiști tatuatori, sunt toate mijloacele de exprimare posibile – mi-au dat această pânză și mi-au permis, am acordul tuturor, să intervin peste acestea și să le leg într-un mare puzzle, să devină o singură pictură, una care să poarte atât numele artiștilor invitați, al prietenilor mei, cît și numele meu. Așa a ieșit această lucrare “Add to Address Book”, care de când nu am mai vorbit a crescut exponențial. Dacă la primul “Art Safari” când am ieșit cu acest proiect, la primul mare târg de artă – “Art Safari”, se numărau atunci 77 de artiști, astăzi sunt peste 140 de artiști din 24 de țări (SRS: “140 de lucrări), fiecare lucrare însemnând un alt nume, un alt artist și poate chiar o altă lucrare (SRS: ” …și 70 de lucrări ai putut să le afișezi, să spunem, dar 140 de lucrări, îmi imaginezi de ce spațiu ai nevoie să afișezi așa ceva”). Ele se compun într-o singură lucrare, se reinventează de fiecare dată, la fiecare expunere. Dacă “Art Safari” a fost un spațiu neconvențional, ca să-i zic așa, dar totuși cu pereții albi, perfecți, cu mocheta gri care nu deranja cu nimic, la Viena, la MOYA (Museum of Young Art), când am fost acum doi ani, spațiul a fost unul baroc ales de mine, cu candelabre de cristal, cu tapet colorat pe pereți, șase săli impunătoare, mari și lucrările au prins viață într-o cu totul și cu totul altă conotație. Deși expoziția acolo trebuia să țină două săptămâni, datorită faptului că a plăcut foarte mult directorului muzeului, a ținut cinci săptămâni. A fost un succes și m-am bucurat cu atât mai mult cu cît parte din artiști au reușit să vină la eveniment. Între timp, am făcut și site: www.addtoaddressbook.ro, unde vedeți și un filmuleț de artă de 10 minute, foarte frumos și deștept făcut de Andrei Oprescu, care explică întregul demers al acestui proiect, fiecare artist are pagina lui, bucățică de pagină în care este prezentată lucrare așa cum mi-a dat-o și lucrarea cum este acum, cu intervenția mea peste, urmează să mai fie upgradat, să mai pun și alte imagini cu secvențe din expoziții. Deci, este un întreg demers, iar fiecare artist este promovat cu pagina de Facebook, cu site, fiecare cu ce mi-a dat și cum vrea să fie promovat. Între timp, expoziția a mai fost expusă la Muzeul Țăranului Român – GADIF, organizația tuturor ambasadelor și centrelor culturale francophone mi-au cerut să o expun de ziua Franței. A fost un eveniment care a însumat peste 400 de invitați, fetele de la intrare au tăiat bilete gratuite, peste 400 de bilete ceea ce este… (SRS: “Foarte bine”)… E foarte bine și foarte onorant pentru tot travaliul, pentru că nu este un proiect ușor. Au fost prezenți peste 16 ambasadori și șefi de delegații francofone. După aceea, am dus proiectul anul trecut la 100 de ani de dadasim, am fost invitată cu el la Cabaret Voltaire în Zurich (SRS: “Aici rămăsesem atunci, deci cum a fost?”), unde a luat naștere dadaismul. A fost o seară, un regal adevărat pot să spun, foarte mulți români din zona germana și din zona franceza a Elveției au venit special pentru asta. Am fost însoțită acolo de Daniel Sur, care mi-a și curatoriat acest proiect și de Chris Simion, regizoarea, care a făcut și un mic moment în happening – toți invitații erau rugați să ia pânză și culori, și să scrie pânză de unu / unu, câte un cuvânt cheie dadaist, care trebuia tras dintr-o căciulă, așa cum făceau pe vremuri dadaiștii poemele, exact pe manifestul lui Tristan Tzara. Și-a ieșit o pânză care se adaugă proiectului, care este semnată de foarte multă lume (râd împreună).

SRS: Proiectul crește și a fost un succes punctual…

Mirela Trăistaru: Cu Chris Simion am mai făcut experimentul ăsta și la ArCub. Mulți regizori și actori au semnat pânze comune în fiecare zi de “UNDERCLOUD” – festivalul lui Chris Simion. Se întâmpla câte o pânză să se adauge proiectului, deci, e surprinzător de fiecare dată și se reinventează de fiecare dată.

SRS: Și cât o să-l mai duci?

Mirela Trăistaru: Cât există doritori care să vrea să intre în hora asta alături de mine.

SRS: Deci, tu practic o să reinventezi această lucrare la fiecare expunere.

Mirela Trăistaru: Sunt în tratative pentru anul viitor, sperăm să ducem proiectul într-o hală uriașă, undeva în Franța, dar o să revin cu detalii.

SRS: Mirela Trăistaru, iată că pasiunea ta pentru subiecte colaborative în arte, își spune cuvântul. Dincolo de acest “Add to address book”, vii acum cu expoziția ”#MDA”, în care sunteți mulți implicați, sunteți trei artiști implicați și lucrările sunt făcute la două mâini, pictate la două mâini – din ce spuneai mai devreme. Ai și proiecte de body painting, care mie mi se par tot colaborative, pentru că este despre corpul unui om până la urmă. Cum merg proiectele cu body painting?

Mirela Trăistaru: Body painting a venit el la mine, nu l-am căutat eu, dinadins, fiind absolventă și de creație vestimentară și de pictură la Cluj, am vrut ca în lucrarea de licență să le combine pe amândouă. Și atunci am adus veșmântul în culoare și am pus culoarea în veșmânt, am transformat hainele în picturi, pictura în haine și-mi trebuia un liant, a apărut body art-ul. În 1997 am făcut primul film cu body painting în colaborare cu TVR Cluj, un film care a fost și premiat mai târziu la Festivalul de Film de la Călărași a lui Paul Barbă-Neagră, a luat Marele Premiu al Juriului și premiul pentru imagine. Spun asta pentru că a fost așa, ca o încununare a faptului că lucrurile funcționează și așa. E altceva, adică să pui culoare pe trup și să fac să devină artă, chiar dacă este efemer și nu mai rămâne decât o imagine, un cadru, i-a dat valoare. Și de acolo au fost cerințe, m-au chemat cei de la Ministerul Culturii din Atena, am făcut body art în Elveția, în galerii – în Serbia, în Franța. Anul trecut am fost în China și pentru vernisaj m-au rugat din nou să fac body art. Deci, nu a fost aproape niciodată dorința mea de a mă exprima în felul acesta artistic, dar lumea a început să mă identifice cu povestea asta. (SRS: “O dată făcut….”). O dată făcut, bine făcut…(râd împreună), s-a repetat.

SRS: Ce urmează după “#MDA”, Mirela Trăistaru?

Vernisaj #MDA - Mirela Traistaru, Dorothea Fleiss, Aurel Tar

Vernisaj #MDA – Mirela Traistaru, Dorothea Fleiss, Aurel Tar

Mirela Trăistaru: Pentru mine, urmează acum pe 15 mai o expoziție pe Bahnhofstrasse, în Elveția. Bahnhofstrasse este cunoscută ca cea mai bogată stradă din lume, unde se adună toți bancherii. Va fi un vernisaj organizat de o galeristă din Elveția. În deschidere, am înțeles că vine unul din importanții critici elvețieni, mi-a zis că va fi o surpriză, nu a vrut să-mi divulge numele, cine va deschide această expoziție, iar în luna august, între 1 și 10 august, voi fi cu Dorothea Fleiss la două expoziții: una este Bienala de Carte – Obiect, a cărui curator dintotdeauna este Dorothea Fleiss. Ea a dus prima dată această expoziție la Icely Park Museum la New York, după aceea a fost la Moscova, a fost și la noi la București, la Gallery, anul trecut am fost cu ea, am însoțit-o împreună cu Marilena Preda-Sân și cu Emilia Perșu în GOA, în India, unde a avut un succes răsunător, iar anul acesta vom duce colecția bienală în Japonia, la galeria YUME, este o galerie importantă din Tokio. În paralel, la altă galerie, suntem invitate să expunem noi, vor fi tot lucrări la două mâini, un fel de continuare al acestui “#MDA”, pe ideea de jurnal de artist, povestea asta cu introspecția artistului, ce are el înăuntru și ce lasă să se vadă în afară, cât vrea să dăruiască din el, cât vrea să ofere celorlalți din el.

SRS: Continuăm emisiunea “Artă prin gaura cheii”, aici la Smart FM și vorbim despre expoziția “#MDA”, prezentă zilele acestea, până pe data de 12 mai, la galeria Kulturama, din strada Maria Rosetti, numărul 45. Am vorbit până acum, am zis eu, prima dintre artiștii prezenți în expoziție. Nu e neapărat prima, sunt trei, am luat-o pe ea prima fiindcă o cunoșteam mai demult (râde). Urmează acum Aurel Tar, un alt artist prezent în expoziția “#MDA”.

Aurel Tar, ești un artist vizual, cu foarte multe lucrări în zona de artă digitală, am crezut eu, dar iată că, înainte de emisiune vorbind, m-ai corectat, mi-ai spus: ”…nu, nu e artă digitală”…Ok, spune-ne tu ce fel de lucrări ai? Hai să începem cu ce prezinți și ce se întâmplă în “#MDA” cu lucrurile tale?

Aurel Tar: În “#MDA” am de fapt, cum a spus și Mirela mai înainte, o lucrare la două mâini, la patru mâini de fapt…(râd împreună). E vorba despre un triptic de dimensiuni mai mari, unde, de data asta eu am fost primul care am intervenit vizual pe acele pânze, mă rog, subiecte din zona pop-art și mai am tot împreună cu Mirela, o instalație video, o proiecție video cu un proiect pe care la vremea aceea, acum câțiva ani, l-am numit “Gibraltar” – un episod al unui proiect de-al meu “GibralTar Ultra – Periferic Art Corner”. Episodul pe care l-am avut cu Mirela s-a numit “GibralTar Tropical”, pentru că, deși era undeva în noiembrie făcut, am fost cantonați în căldurosul atelier al Mirelei de pe Kiseleff. De fapt, a fost o acțiune performativă în care ne-am invitat alți prieteni artiști, iar miza vizuală principală a fost pictarea unui manechin, o acțiune pe care Mirela a făcut-o, iar eu am asigurat background-ul (SRS: “A ieșit o poveste de body painting”). Da, a fost până la urmă tot un body painting. Practic, ce se întâmpla, un colț al atelierului Mirelei, l-am enclavizat, să zic așa. De-asta se chema și “GibralTar”, pe ideea de enclavă mai degrabă…. Gibraltar aduce ideea de enclavă și pentru faptul că se termina cu tar (râd împreună), asa era și un joc de cuvinte. De fapt este o rememorare a unor colaborări mai vechi, împreună cu Mirela. (SRS: “ Deci, de pictură în primul rând. Asta regăsim ca lucrări semnate Aurel Tar și nu numai, în expoziția “#MDA” de la Kulturama, de zilele acestea.) Am adus ideea de enclavă, practic câteva enclave vizuale unde sunt și eu prezent în această expoziție, câteva insule vizuale.

Vernisaj #MDA - Mirela Traistaru, Dorothea Fleiss, Aurel Tar - 3Vernisaj #MDA - Mirela Traistaru, Dorothea Fleiss, Aurel Tar - 3

Vernisaj #MDA – Mirela Traistaru, Dorothea Fleiss, Aurel Tar

SRS: Aurel Tar, eu probabil venind din zona amatorilor, doar al iubitorilor de artă și nu a făcătorilor de artă, știind de expoziția ta de la Galateca, de anul trecut, cu Columna și văzând aceste realizări video, prezente în expoziția “#MDA”, de aceea cred că am confundat eu ceea ce faci cu artă digitală. Explică-ne tu, de fapt.

AT: Cea mai frumoase intitulare, ca să zic așa, am primit-o din partea Doamnei Aurelia Mocanu, care caracteriza arta sau pictura mea ca fiind pictură tehno. Probabil asta i-a inspirat dânsei, vigoarea pe care eu o afișam în tot ceea ce făceam și cred că de aici i-a venit, poate nu e chiar exact ceea ce spun, dar cred că, de aici i-a venit această idee. Mie mi-a plăcut foarte mult, dar, de-a lungul timpului, această remarcă a Doamnei Aurelia Mocanu (era undeva pe la începutul anilor 2000, când am venit în București). Mă rog, între timp, interacțiunea mea cu alți artiști, cu alți curatori, la un moment dat am devenit post-pop. Anumite identități din acestea, le-am primit, dar nu neapărat mă regăsesc în ele. Poate cel mai mult în acea afirmație, pictură techno, cred că acolo mă regăsesc cel mai mult. Și referitor la digital, o parte dintre lucrările mele sau o parte dintre proiectele mele, cumva îmi place să recreez în limbaj convențional sau tradițional, sau poate fi, hai să zic, chiar tradițional, sau folosind ustensilele picturale și să refac drumul invers, dinspre imagini de tip digital, să le realizez cumva, într-un mod “analog”.

SRS: Dacă tot suntem aici și te-am prins aici în studio Aurel Tar vorbind despre “#MDA”, expoziția prezentă zilele acestea la Galeria Kulturama, Aurel Tar vreau să te întreb totuși (am citit în CV-ul tău că ai terminat Univesitatea de Arte și Design din Cluj-Napoca și ai avut o bursă in Nantes in Franța), vreau să înțeleg cum a fost pentru tine această bursă, pentru tine care vii dintr-un mediu universitar foarte bine cotat la noi în țară, adică Școala de Arte de la Cluj este o școală cu tradiție, este o școală bine văzută, nu numai în România ci și peste hotare. Ce-a însemnat Franța pentru tine?

Aurel Tar: Dacă ar fi să încep, poate mai degrabă aș începe cu academia de la Cluj, în ’97, ’98, anii când pot să spun că am terminat studiile de șase ani, am mai rămas încă un an la studii aprofundate, așa se numeau pe vremea aceea, pe vremea aceea, actuala Universitate de Arte și Design – UAD-ul, avea un alt nume, era Academia de Arte Vizuale Ioan Andreescu. În această formulă am terminat, însă da, normal că mă simt cumva foarte bine în momentul când cineva spune sau te recunoaște ca fiind absolvent de universitate de Cluj. Au fost, într-adevăr, niște ani de studiu foarte frumoși, unul dintre aceștia a fost parcă în ’95 sau ’96, nu mai rețin chiar exact, anul în care am beneficiat de o bursă, nu a fost chiar de lungă durată, în Franța, ea a fost în jur de o lună de zile, dar a fost pentru prima dată când am luat contact cu, aș putea-o denumi chiar cu un cuvânt, eficiență, pentru că ăsta era cuvântul pe care pot să-l spun despre această experiență, eficiență. Am fost preluați foarte din scurt,

#MDA la galeria Kulturamaformalitățile nu au fost foarte stufoase sau lungi, am fost imediat integrați în programul facultății, a trebuit să ne alegem niște discipline, pentru că acolo la o școală superioară de arte, cumva, trebuia să-ți faci de dinainte un fel de documentare unde mergi. Ei bine, noi nu prea am avut la vremea respectivă instrumentele de a face această documentare, nu știam exact unde mergem, din România ar fi trebuit să ne alegem disciplina pentru care o să muncim acolo. Cumva, am mers puțin nepregătiți (SRS: “Era vorba de anul 1995, când internetul încă nu exista și practic foarte complicat sa afli detaliile pe care astăzi le-ai afla foarte ușor”)…da, și lucrurile s-au petrecut cu oarecare repeziciune, adică am fost pur și simplu selecționați din mai multe grupe din tot anul, de fapt din Universitate (am fost cu câțiva colegi care erau din ani de studiu diferiți). Cumva se punea accentul pe cei care erau la cursurile de limbă franceză, nu că aș fi eu un foarte bun vorbitor de limbă franceză, am continuat studiile din liceu și la universitate în limba franceză, și asta a fost unul dintre motive. Poate la așa-zisa învățătură nu eram premiant…(intervine Mirela Traistaru: “Vorbește prostii… am fost colegă cu Relu și era întotdeauna un băiat foarte ambițios, și foarte bun, și foarte apreciat și de colegii de profesori”) – (intervine SRS: “Deci, ești modest, uite, Mirela te acuză de modestie”) – (râd împreună) – (intervine Carmen Popa: “ Asta pot să spun și eu, Aurel este foarte modest… foarte modest, chiar prea modest) – (râd împreună)… mulțumesc frumos! Să zicem că, criteriul acesta (intervine MT: “A intrat primul la ceramică în clasa a XX-a la noi, a venit de la Sebeș – Alba, deci, fără generală sau clasa a XIX-a și a XX-a de artă, a intrat primul la ceramică, ceea ce înseamnă ceva, și vine el și zice că nu era printre cei mai buni \<\<intervine SRS: ” în primul rând talent”\>\>… dar bineînțeles că înseamnă foarte mult talent. E un băiat foarte pedant și foarte conștiincios cu munca lui până la enervare, deci ne scotea pe toți din sărite, câtă răbdare putea să aibă ca să facă același tablou de zeci și zeci de ori… și îl refăcea, și pe profesori îi exaspera, perfecționist de-a dreptul și munca lui se vede foarte bine și astăzi în ceea ce face. Deci, a fost printre cei mai buni, vorbește tâmpenii.) Ei bine, vezi, de apucăturile astea nu am scăpat nici acum, însă în Franța, că vorbeam de eficiență, am fost luat foarte din scurt, acolo, cuvântul cel mai greu îl aveau tehnicienii, pentru că profesorii artiști erau păsări rare, ca să zic așa, nu prea veneau în fiecare zi, ei veneau, doar marcau momentul (intervine SRS: “Verdictul”), stăteau, puneau în ordine împreună cu tehnicienii (Mirela Trăistaru: ”Alegeau tema”). Însă tehnicienii, era un tehnician foarte rapid foarte simpatic și acum mi-l amintesc, Benois – ca imagine, mie mi se părea că seamănă un pic cu Louis de Funès, și care m-a întrebat: “Bun, când ai programare să te trec în…?” – zic: “Ce programare, eu nu am avut…” – “Cum, nu ai programare, nu ți-ai făcut din România?”, păi zic: “Cum…nu am știut în primul rând unde ajung”. Atunci am văzut că a fost un fel de moment de derută și pentru el, unde să mă integreze în programul, foarte bine dealtfel stabilit. Până la urmă am ales Litografia, am studiat acolo Litografie, o disciplină mai degrabă grafică decât picturală, pentru că acesta era și-un interes de-al meu, de a învăța ceva cu totul complementar la ceea ce faceam la Cluj. La Cluj făceam, principal, mă rog, pictură, desen și grafică, iar toate acestea erau cumva colaterale. Eh, acolo am studiat alături de acest tehnician Litografia timp de o lună de zile, am învățat cum se prepară piatra, cum se face tirajul, cu toate tehnicile astea de Litografie, a fost foarte frumos, trebuia să scoatem chiar și un tiraj de lucrări, pe câteva dintre gravuri le-am păstrat până acum, de atunci. Ce mi s-a părut mai interesant acolo este că, deși lucrurile nu erau făcute absolut în grabă, totul se făcea tacticos, foarte pedant, chiar încet, paradoxul era că viteza era foarte mare, asta era uimitor, cum ei lucrează încet, dar viteza este colosal de mare (SRS: “De aceea ai folosit cuvântul eficiență”)… da, era foarte eficient.

SRS: Să știi că sunt foarte curioasă și pentru mine și pentru ascultătorii Smart FM mai puțin avizați în ceea ce înseamnă arte, să ne spui ce înseamnă Litografie, cuvântul, hai că-l știm, îl bănuim, avem o definiție de dicționar. Spune-ne pe scurt, ce înseamnă Litografie?

Aurel Tar: Într-un limbaj foarte nesofisticat, este gravura având ca suport piatra, iar printr-o soluție acidă se atacă suprafața foarte netedă a pietrei și numai zona acoperită de gumă arabică, de o soluție protectoare, rămân…(SRS: “Deci, practic iei o piatră, o acoperi cu o soluție protectoare…)… specială, da, pe care desenezi…(SRS: “Nu poți desena pe orice piatră, trebuie o piatră specială”)…da, este o piatră specială, preparată pentru așa ceva (SRS: ”Ahhh, preparată pentru așa ceva…”). În primul rând, trebuie să fie foarte netedă, perfect șlefuită, este și foarte grea, are grosimea foarte mare, de-asta zic că trebuiesc întrunite condiții pur tehnice. Nu mai cunosc toate detaliile, dar cam asta este principiul, corodezi suprafața (intervine Mirela Trăistaru: “… și se face prin suprapuneri de culoare, asta era tehnica preferată de impresioniști, în general, pentru afișe, se știe foarte bine că Toulouse Lautrec, în această tehnică, își făcea afișele de circ, cabaret ș.a.m.d.).

SRS: În zilele noastre, tehnica Litografiei, la ce mai este folosită, unde mai poate fi folosită?

Mirela Trăistaru: Ea se învață în facultate la Grafică, face parte din Grafica clasică, de șevalet. Sunt tehnici noi acum, care înlocuiesc Litografie cu succes, dar pentru artiștii adevărați și graficieni adevărați, rămâne una din tehnicile de căpătâi, spun eu, și este ofertantă cu atât mai mult cu cat te poți juca cu, culoarea. În general, aquatint și aquaforte permit mai puțin culoare decât Litografia.

Aurel Tar: Și oricum, și modul de a lucra, de a prepara, de a sta, aproape că ai putea să și meditezi lucrând, cred că și asta este o parte din frumusețea acestei tehnici, mai ales când totul acum se întâmplă în viteză, una, două printezi, scoți artă pe bandă rulantă, cumva și din acest punct de vedere este tehnică prețioasă.

SRS: Litografia pansează sufletul artistului care o face (râd împreună).

Vernisaj #MDA - Mirela Traistaru, Dorothea Fleiss, Aurel Tar

Vernisaj #MDA – Mirela Traistaru, Dorothea Fleiss, Aurel Tar

Deși vorbim despre Expoziția “#MDA” prezentă până pe 12 mai la Galeria Kulturama din strada Maria Rosetti nr. 45, unde puteți merge să vedeți lucrările celor trei artiști care expun, Mirela Trăistaru, Dorothea Fleiss și Aurel Tar. Vorbind despre aceste povești, Aurel Tar ne explica cum a fost cu bursa din Franța, cu Litografia pe care a perfecționat-o acolo, că de învățat o învățase la Cluj. În pauza muzicală și de publicitate a venit Mirela cu niște completări. Spune-ne ce mi-ai spus și mie mai devreme.

Mirela Trăistaru: Litografia a fost unul din genurile preferate de Andy Warhol, lucrările celebre pe care le știți, cu flori, cu Marilyn Monroe, cu Michael Jackson, cu Einstein, toate personajele politice pe care el le-a ilustrat sunt făcute în această tehnică. Litografie dacă nu mă înșel, nu știu, am făcut foarte puțină practică – nu am încercat tehnica asta, cred că suportă până la 7 suprapuneri, dacă nu mă înșel (ca să nu îmbâcsești foaia, ca să aibă elasticitate, ca să nu se rupă, să nu se crape în timp ș.a.m.d. (SRS: ”și litografia practic folosește culoare, spuneai tu”), folosește culoare (AT: “… cerneluri”), (SRS: “spre deosebire de grafică și celelalte…”), aquaforte, aquatinta, care sunt tot tehnici grafice clasice, vorbesc de grafica de șevalet și nu de grafica digitală sau computerizată etc, este cea mai colorată și cea mai permisivă, este cea mai aproapiată de pictor. De aceea, probabil Aurel, când a ajuns în Franța și a trebuit să aleagă o tehnica anume, s-a îndreptat spre Litografie. Pictura lui se asemănă foarte mult cu tehnica fotografică, nu aș vrea eu să vorbesc despre tehnica în care lucrează Aurel, nu e treaba mea să fac asta, dar este de aceeași rigurozitate și exactitate și minuțiozitate exact ca în tehnica grafică.

SRS: Mie-mi place că vorbești despre asta, pentru că se văd și calitățile tale de curator (râd împreună). Aurel Tar, mă întorc la tine, și aș vrea să-mi povestești cel mai drag proiect al tău, pe care l-ai făcut în toți anii ăștia de când ai devenit artist.

Aurel Tar: Da, este un proiect pe care l-am avut în 2009, concretizat, hai să nu-i spun finalizat, dar am avut un număr suficient de lucrări, încât a putut sta într-un proiect. Proiectul meu personal se numea “Exit & Transfer Information”. Acest proiect l-am înscris în proiectul Galeriei Atelier 030202, unde coordonator este Mihai Zgondoiu, și spun anul 2009, pentru că a fost anul în care Atelier 030202 și-a deschis porțile, a fost începutul lunii decembrie în 2009, era și anul în care se aniversau cei 20 de ani de la căderea comunismului am spus noi atunci. Proiectul s-a chemat “Est/Vest.20”, a fost expoziție de grup, ca artști principali în acest proiect am fost eu și Mihai Zgondoiu, însă au mai fost antrenați încă alți câțiva artiști, cumva în sala de sus, noi am ocupat spațiul de jos, eu și cu Mihai Zgondoiu cu instalație, să zicem pictură, compusă sau imaginată ca un fel de zid al Berlinului. Pe acest concept am încercat să mergem, să construim un zid suspendat din pânze de dimensiuni relativ mari. Pe o parte a acestui zid pe care noi l-am conceput eram eu cu vreo 7 sau 8 pânze, pânze colorate, lucrări inspirate din călătorile făcute în acei 20 de ani de libertate de mișcare, asta era partea mea. Partea lui Mihai era alb-negru, cu imagini, să zicem așa, în vecinătatea stensilului, cu imagini inspirate din revoluția română, deci, practic o parte era alb-negru cu imagini din revoluția română, iar pe cealaltă parte a zidului era versiunea mea color cu lucrări, le-am numit alegorii a țarilor pe care am reușit să le vizitez. Era așa, foarte pe scurt, alegoria României, o reinterpretare a lui Rosenthal, mă rog, nu aș dori să intru foarte mult în detaliu, erau altele pe care aș putea să le numesc scurt alegorii ale Uzbekistanului, Japoniei, Kenyei, erau niște destinații de care și acum îmi face mare plăcere să-mi amintesc, deci asta era, un fel de rezultat vizual în urma libertății de mișcare de care noi am beneficiat sau eu am beneficiat în anii imediat revoluției. De fapt, când am spus că am fost în ’95 în Franța, în ’95 a fost, de fapt, o reîntoarcere în Franța, pentru că am avut marea șansă ca în 1990, la liceu fiind, a fost o întâmplare fericită să participăm la un eseu a unui profesor de filozofie din Cluj, care aplica pentru un proiect de arte vizuale și cinematografie sau arte vizuale în Franța, undeva pe Valea Loarei, și-am avut norocul ca, câțiva elevi de la liceul Romulus Ladea din Cluj, să ne lipim de câțiva elevi din liceul maghiar, care erau de fapt principalii invitații acolo, nouă ni s-a făcut o favoare, am fost câțiva din Cluj și câțiva din Arad, și spun c-am avut această mare șansă s-ajungem în Franța imediat după căderea tuturor barierelor, chiar și acum îmi amintesc cum a trebuit să tranzităm, Ungaria, Austria, Germania, încă nu era perfect conturată această Uniune Europeană, pentru toate aceste țări a trebuit să cumpărăm valută (SRS: ”să vă luați vize…”), sa luăm viză pentru Austria, pentru Germania și-am surprins chiar anumite evenimente istorice. România participa la un campionat mondial, tot așa după foarte mulți ani, am văzut meciul de fotbal ale echipei României, în Germania spre exemplu am văzut unul din ele, în Franța după aceea. Călătorind cu autocarul prin sudul Germaniei, ceea ce am văzut doar în unele filme, vedeam cum armata americană începe să-și miște trupele, erau șosele pline de camioane americane, în Budapesta (SRS: ”Ați prins momentul când, practic, armata americană se retrăgea din fosta Germania Federală”)… nu se retrăgea ci mai degrabă se repoziționa, se mai închideau anumite cazărmi, toate aceste lucruri noi le vedeam, cum erau transporturi pe șosele, camioanele armatei americane care erau într-un flux continuu, într-o continuă mișcare, în Budapesta rușii își vindeau uniformele, adică era ceva, cumva suprarealist. În acel moment nu ne-am dat seama la ceea ce participam în direct, dar rememorând chestiile acestea în anii ce-au urmat. De fapt, în ultimii ani am realizat (SRS: “Importanța evenimentelor pe care le-ați traversat”)…da, exact, era foarte interesant, foarte interesant să zic așa. Pe urmă Franța, prima și prima dată a fost pentru mine un mare șoc, șocul a fost de fapt l-a întoarcerea înapoi, vedeam cât de lipsiți de libertate am fost, mă rog, cum este să fii direct transpus câteva zile pe Valea Loarei, să vezi castele pe care le vedeai doar în manualele de istorie a artelor (SRS: ” și toate aceste impresii, practic, care ți-au rămas atunci, copil fiind, le-ai prelucrat ani mai târziu în proiectul acesta drag, făcut cu Mihai Zgondoiu la 030202.”)… da, exact, asta a fost până la urmă, ăsta a fost fermentul pe care l-am pus și cred că aș putea spune că acel proiect a fost cumva un vârf al meu sau a fost chiar un motiv de bună inspirație pentru proiecte. Deci, ăsta a fost unul dintre cele mai dragi proiecte.

SRS: Pentru cei care ascultă acum și ar vrea să afle mai multe despre tine, unde te pot găsi pe internet?

Aurel Tar: De multe ori chiar și eu recomand, dacă dai o simplă căutare pe Google, apare o avalanșă de imagini mai ales din proiectele în care eu am participat, ce-i drept, mai puține proiecte personale, adică nu am fost neapărat artistul care să pună la punct expoziții personale, de foarte puține ori am avut această manifestare, dar în schimb, în mod curios, eu sunt mai degrabă un artist mai retras, particip mai degrabă la proiectele de grup și încerc să mă adaptez la proiectele de grup. Și eu îmi pun această întrebare, că deși sunt în plan personal individualist, mai degrabă particip la proiectele de…(SRS: “ O simplă căutare pe Google Aurel Tar…”)… bine, am și un site, blog, care marchează spațiul meu virtual, și nici nu-mi place atât de mult să postez sau să am neapărat un site foarte riguros, și chiar în ultimul timp am decis că o eventuala actualizare a site-ului aureltar.eu să fie doar cu anumite evenimente, fără a pune neapărat lucrări, doar să se reflecte evenimentele sau expozițiile la care am participat. (SRS: “Deci, căutare pe Google Aurel Tar, secțiunea imagini în principal sau aureltar.eu, site-ul tău personal.“)… care pot să spun că în momentul de față nu este foarte actualizat, cred că am rămas undeva la 2015 (SRS: “Să știi că nu ești singurul artist în această situație, din păcate sunteți mult mai ocupați cu munca de atelier decât cu ceea ce se întâmplă pe site”)… și mai este deja, banalul cont de Facebook, unde poate, din comoditate, ne manifestăm mai mult, evenimentele… și Aurel Tar, ca pagină personală de artist (SRS: ”Cea oficială), să zicem cea oficială.

SRS: Aurel Tar, ce urmează după această expoziție “#MDA”, ce proiecte ai în vedere?

Aurel Tar: Nu neapărat că am o superstiție să vorbesc înainte ca lucrurile să se întâmple, aș putea totuși să fiu foarte scurt, mai degrabă să marchez printr-un răspuns scurt. Următorul meu proiect are un nume original, se cheamă “Copiator” (râde toată lumea), (intervine Carmen Popa: “ bine că nu-i “Plagiator”) sau “Imitator”…(se râde)… deci, ăsta este numele și cumva îl anunț practic public pentru prima dată în această emisiune, însă mai sunt anumite detalii din astea de organizare pentru a scoate la lumină acest proiect, de aceea mă limitez doar la acest nume: “Copiator”. Restul detaliilor vor veni atunci când proiectul va fi chiar pregătit pentru expunere. Oricum, lucrările sunt finalizate, dar mai sunt detalii tehnice.

SRS: Cam când să ne așteptăm la el?

Aurel Tar: Eu aș fi vrut să fie chiar undeva în luna mai a anului acestuia, dar se văd acum care este cea mai potrivită conjuctură să-l scot la iveala, să-l arăt publicului (SRS: “Ne ții la curent”). – Cu cea mai mare plăcere.

Expozitie Aurel Tar - Copyator - 3-20 mai 2017

SRS: Aici la Smart FM, la emisiunea Artă prin gaura cheii, vorbim despre expoziția “#MDA”, o expoziție realizată de trei artiști, Dorothea Fleiss, Aurel Tar și Mirela Trăistaru. Am vorbit până acum cu Mirela Traistaru și Aurel Tar deoarece îi am aici lângă mine, în studio. Dorothea Fleiss nu a putut veni în această seară și am să o rog atunci pe Mirela să ne povestească, să ne spună ea câteva cuvinte despre lucrările Dorotheei Fleiss (MT: ”Din expoziție sau în general?”)… din expoziție în primul rând ne-ar interesa.

Mirela Trăistaru: Din expoziție… acum doi ani am făcut o expoziție aici la București, la European Art Gallery, în care am căptușit galeria cu pânza albă, pur și simplu am cumpărat pânză și am pus pe toți pereții, inclusiv pe jos, și timp de o săptămână am lucrat acolo, în văzul spectatorilor, cine voia să vină să vadă prima tușă de pensulă, putea să vină să o facă, iar vernisajul l-am făcut la sfârșitul acestor zile, pe ideea de care spuneam mai devreme, jurnal de introspecție, frământarea artistului etc. Cum prietenii mei care nu fac parte din lumea artei mă acuzau eu sunt un norișor și că pe norișorul meu este cu totul și cu totul altfel, ca realitatea mea este întoarsă, e una inversată, am zis okay, haideți să vă pictez eu puțin realitatea mea întoarsă, și am pictat o pădure sau, mă rog, mai multe variante de pădure care-și trage seva și rădăcinile de pe tavan, iar pe podea erau norișori pe care puteai să calci și să te alături acelui norișor al meu dacă vrei (râd împreună), iar dacă vrei, peste această pădure inversată, realitatea ei întoarsă, a venit Dorothea Fleiss care scria în oglinda asemenea lui Leonardo cuvinte cu un puternic impact, cuvinte cu un maxim de adevăr, despre prietenie, despre toleranță, despre artă, despre ea însăși, despre noi… cam asta este povestea grădinii inversate, iar aici in galeria lui Carmen, la Kulturama, Silvia Antigona Rogozea (pe care-o salutăm și-i ținem pumnii să se facă bine repede \<\<CP: ”Te salutăm Silvia”\>\>), a venit cu o idee genială, în care a valorificat și casa – vitraliile frumoase ale casei interbelice ușor baroce sau mai mult baroce, și a integrat acea fereastră în pădurea mea și a Dorotheei Fleiss sub formă de instalație, sub formă de poveste nescrisă, pe care trebuie să o vedeți. Îmi pare rău că Silvia nu este aici, ea ar ști să vă vorbească atât de frumos, cuvintele mele sunt sărace, eu prefer să stau cu pensula decât să vorbesc (SRS: “Imaginea de care spui este chiar fotografia alăturată promo-ului emisiunii din acestă seară, așa că cei care ne ascultă, o mare parte dintre ei, dacă au intrat pe pagina de Facebook – Artă prin gaura cheii au văzut-o deja.”)… vreau să vă mai spun două vorbe despre Dorothea Fleiss, dacă mă mai lași, Dorothea Fleiss este un artist român care activează și trăiește în Germania, până de curând a locuit la Stuttgart, acum s-a mutat la Dresda. În afară de a fi artist este și un curator excepțional, un organizator de simpozioane internaționale pe toate continentele lumii, alături de ea am călătorit mult și am cunoscut foarte mulți artiști, are relații extraordinare cu artiști din țările arabe, cu artiști din Statele Unite, cu artiști din America de Sud, cu artiști din China. Vorbeam mai devreme că merg cu ea în Japonia să ducem “Bienala de carte-obiect”, este o inițiativă unică această “Bienala de carte-obiect”, carte făcută de artist, denumirea oficiala este European International Book Art (EIBAB) si este unică în lume și se datează întrutotul Dorotheei Fleiss, un om complex, un om frumos și un artist extraordinar.

SRS: Da, vorbeai mai devreme despre această carte – obiect pe care o veți prezenta în Japonia. Aș vrea să-mi dai puține detalii despre ea.

MT: Cartea obiect este ceva ce ține de intimitatea fiecărui artist, fiecare poate să se manifeste aici așa cum dorește, de la obiect, la scrisoare, la jurnal, este una dintre preocupările de bază ale Dorotheei Fleiss. Dacă nu mă înșel și lucrarea ei de doctorat s-a bazat pe această temă. Vreau să spun că și Aurel Tar a participat anul trecut cu carte-obiect în GOA, mi-a promis că va participa și anul acesta în Japonia. Anul acesta în Japonia, este cu atât mai importantă pentru noi, românii, cu atât mai mult cu cât vreau să duc (eu mă ocup cu artiștii români) artiști români foarte buni și foarte importanți și artiști japonezi de care se ocupă Dorothea Fleiss, îi avem pe cei de la Institutul Cultural Român alături care ne-au fost alături și anul trecut în GOA. Este foarte important pentru noi că ne pot sprijini într-un asemenea demers, care nu este unul ușor și nici unul ieftin. Japonia este una dintre țările care, se știe, mai ales în artă investesc mult.

SRS: Sper cu prima ocazie, când Dorothea Fleiss va fi în țară, s-o aducem și pe ea în studioul Smart FM… (MT: “Da, m-aș bucura mult, e un personaj fascinant”), să vorbim în detalii despre ce face ea și cum face ea.

Galeria Kulturama

SRS: Am profitat de ocazie, având această frumoasă expoziție colaborativa prezentă zilele acestea la galeria Kulturama, expoziție cu numele “#MDA”. Spuneam, am profitat de această ocazie să o invit chiar pe fondatoarea, proprietara și coordonatoarea acestei galerii numită Kulturama și care se numește Carmen Popa.

CP: Bună seara Steluța, eu iți mulțumesc foarte mult că sunt la tine în emisiune, mă bucur foarte mult că sunt alături de Mirela și Aurel, cu Mirela am o istorie mai veche și poate datorită ei am ajuns să cunosc mai mulți artiști, dar să pornesc așa, ce să spun, de la începutul Kulturamei (SRS: “Început care a avut loc anul trecut”)…nu, este de fapt o continuare a unui proiect de-al meu Kulturama, ce s-a desfășurat timp de două ediții în Piața Revoluției din București, și unde am ținut foarte mult să aduc arta contemporana în spațiul urban. Și de ce am gândit-o așa, am gândit-o pe perioada de vară în București, unde majoritatea galeriilor, teatrelor și absolut tot, este închis. Și atunci am spus, dacă bucureșteanul (și sunt foarte mult care rămân pe perioadă verii în București sau pleacă în vacanță se întorc și nu sunt foarte multe evenimente culturale în această perioadă)… am zis, hai să duci eu arta în stradă. Și am dus-o pentru că în toate călătoriile mele din afara României, din America, Marea Britanie, Franța, tot, se încearcă acest, să zic, acest proces de a aduce arta în stradă și de a o lasa să fie accesibilă tuturor. Și am zis că bucureșteanul trebuie să acceseze l’art, să vadă arta, sa o guste, tre’ s-o învețe, pentru că din păcate, bucureștianul nu prea vizitează galerii (SRS: “Bucureșteanul din păcate și toată țara e în această situație, nu prea are acces la o instrucție, la o…”)… tocmai. Și cu această ocazie, încet, încet ducem arta în stradă, cu ocazia asta publicul bucureștean de la mic la mare, are acces la artă (SRS: “…dă peste ea, n-are încotro”), o vede, că o înțelege, că nu o înțelege, e foarte important s-o vadă. Acum și arta contemporană poate nu este accesibilă, să zic așa, (SRS: “..e greu de digerat”) este greu de digerat, da’ poate șocul ăsta poate să fie mult mai puternic pentru publicul bucureștean. Și-atunci am ținut prima ediție, timp de trei luni de zile, în Piața Revoluției, unde am avut peste 20 de artiști, dar nu numai pe vizual, am avut și teatru și muzică, pentru că eu zic că arta trebuie să facă parte din viața noastră de zi cu zi, pentru că prin ea comunicăm, creem comunități, ea transcede anumite bariere, să zic așa, și atunci fiecare generație poate să-ți transmită și să-ți comunice câte ceva.

Și deci, am făcut prima ediție cum ți-am spus, eu zic că a fost ok, m-am bucurat că foarte multă lume a venit, am creat și o nișă în cadrul Kulturama și s-a numit “Kulturama Kids”, în care s-au creat ateliere pentru copii, am vorbit despre pictură, am avut niște parteneri foarte draguți care au fost alături de mine în toată această nebunie, că nu pot să spun altceva. Și răspunsul a fost pozitiv. Copiii și în mod special la atelierele pentru copiii și la absolut tot ce-am făcut, au fost foarte încântați să se joace cu culorile, să înțeleagă ce înseamnă pictura, ce înseamnă arta în general. A urmat și a doua ediție, anul trecut, care a avut și o temă, tema “DADA”, tot așa, o serie mare de artiști au participat. Eh, și-acum ajungem la Kulturama Studio. Kulturama Studio este, ca să zic așa, continuarea proiectului Kulturama, din outdoor m-am dus indoor, și este de fapt un hub cultural, eu nu aș putea să o numesc galerie, pentru că, nu că nu-mi place cuvântul de galerie, hub-ul cultural înseamnă mult mai mult, hub-ul cultural înseamnă o întâlnire cu artiștii, o întâlnire cu jurnaliștii, o întâlnire cu oamenii, este ceva interactiv, tocmai de-astea pe lângă vernisajele pe care le-am avut până acum, am avut și piese de teatru, am avut chiar în premieră o piesă de teatru cu Eugen Cristea și Marcelo Cobzariu – “Nesfârșita zi de luni”, care s-a ținut o reprezentație și am avut succes. Și începutul Kulturama Studio a fost, să zic, inaugurat anul trecut pe 5 octombrie, deci, încă tânără (SRS: “Foarte tânără”), foarte tânără, dar mă bucur că am avut lângă mine artiști care s-au bucurat că am deschis acest spațiu și până acum am colaborat foarte bine, la prima deschidere l-am avut pe Iustinian Scărlătescu, dup-aceea Mirela Trăistaru a fost totdeauna alături de mine și mi-a propus artiști, așa l-am cunoscut și pe Aurel Tar și foarte mulți artiști care au venit în galerie. Am mai avut cu Mirela o altă expoziție colectivă, ceea ce mă bucură la ea este că nu este o persoană egoistă și chiar promovează foarte bine artiștii (SRS: ”toate proiectele ei sunt colaborative aproape”) da… am avut expoziția “Arcalia” a lui Murivale, mici evenimente, și ajungem la ultima expoziție “#MDA” (SRS: “De ce \<\<#MDA\>\>, era una dintre întrebări?”). Pentru că atunci când nu suntem foarte convinși de ceea ce facem, ce vedem sau vrem să dăm un răspuns evaziv (SRS: ”sau ne mai gândim”), sau ne mai gândim, zicem mda, poate. Dar acest mda, este de fapt un da adevărat. Și #MDA ăsta a venit dintr-o combinație între mine și Mirela care venea si de la #Rezist, și că noi trebuie să rezistăm. Și în #MDA sunt inițialele celor trei artiști: Mirela, Dorothea și Aurel (SRS: “De fapt MDA, este un acronim, să-i zicem”). Este un acronim, dar poate fi interpretat cum vrei tu sau cum vrea cine vrea (Mirela Trăistaru: “…pentru că se poate și așa, uite, se pot face lucrări de artă nu numai de un singur autor ci și în combinație, câte doi, urmeaza Aurel și Dorothea”)…exact, exact. Faptul că avem trei artiști care au lucrat foarte bine și s-au întrepătruns foarte bine, și lucrările sunt chiar senzaționale, sunt masive și felul în care Silvia Rogozea a aranjat această expoziție, aranjamentul, instalația… bine, mi-a folosit, mi-a luat din mobilier (râd), m-a lăsat fără mese, fără scaune, dar a ieșit excepțională expoziția, chiar îi invit pe toți cei care doresc să vadă, exact cum ai spus tu, până pe 12 mai o avem, și este altceva. Este altceva de ce: casă este de așa natură, este clasică, neo-baroc, foarte gen castelaș să zic, și-n momentul în care vii cu asemenea lucrări, este un spațiu pe care eu vreau să-l consider eclectic, în care pot să fac orice nebunie, nu mă leagă absolut nimic, și modalitatea în care vreau să fac aceste expoziții in continuare, este să fie o nebunie… în momentul în care intri și vezi casa, să zici că nu cred că aș fi putut pune asemenea lucrări într-o casă de genul ăsteia. Și tocmai asta vrem să arătăm, că aceste lucrări de artă contemporană, merg în orice spațiu dacă știi să-l pui în valoare.

graphis advertising ateliere pentru copii kulturama kids

Mirela Trăistaru: “Vreau să fac o completare, vizavi de ce zice Carmen acum, am văzut cu ani în urmă într-o revistă oarecare, casa lui Pavarotti. O casă exact ca a lui Carmen, o casă barocă, castelaș, cu grădină, cu ce vrei tu, tapet, broderii…(SRS: “O casă care arată ca sediul Kulturama”)…exact, mobilierul tot unul stil, iar lucrările de pe pereți, super surprinzător pentru cei care cunoaștem, Jean-Michel Basquiat, un artist streetart, cu lucrări de mari dimensiuni, cu impact destul de agresiv stradal, dar care se armonizau extraordinar. Deci, funcționează, trebuie doar să vrem să vedem lucrurile…

Carmen Popa: Asta este și dorința mea, prin aceste expoziții, îmi doresc foarte tare ca lumea să cumpere artă, îmi doresc foarte mult chestia asta pentru că de fapt, ăsta este și scopul, să promovam acești artiști care sunt absolut minunați, și care merită poate mai mult (Mirela Trăistaru: ”Sigur merită mai mult, îți spun eu…”), nu poate, sigur merită mai mult nu poate, unii sunt mai norocoși, alții sunt mai puțin norocoși în a fi expuși și afară, însă e foarte important să fie expuși și în țară, să fie cunoscuți, și este foarte important ca lumea să înțeleagă (SRS: ”… și să fie cumpărați in țară, nu numai afară”), și să fie cumpărați, exact, pentru că eu tot spun același lucru și spun același lucru: iți faci o casă minunată, investești sute de mii de euro într-o casă și te duci și-ți cumperi de la X acele postere, nu pot să dau pe post firma, te duci la Y și pui postere. Acum asta e, trebuie să educăm lumea și să înțeleagă că o lucrare o cumperi: 1. pentru că-ți place și nu trebuie să pui în balanță, da’ de ce costa atât sau costă atât, pentru că până la urmă este munca unui artist, și dacă toți am fi artiști ar fi extraordinar…da?…da’ nu suntem artiști… și fiecare lucrare are o poveste și fiecare artist poate să-ți spună despre acea lucrare, și frumusețea este să ai o lucrare în casă, să te uiți la ea în momentele tale de fericire, de tristețe, și acea lucrare să-ți transmită ceva. Și eu totdeauna am spus că ei merită să fie în casele noastre, ei merită să fie în absolut toate casele bucureștenilor, românilor în general. Și e frumos, investești mai puțin la început, nimeni nu spune trebuie să dai, dar în momentul în care începi să ai această pasiune, poți să-ți iei oricând, și artiștii sunt atât de fericiți să aibă aceste lucrări în casele oamenilor cum nu vă puteți imagina. Și asta este și dorința lor pentru că asta fac ei, să ne facă pe noi fericiți și bucuroși, să apreciem arta lor.

SRS: Și este important să nu avem postere (Carmen Popa: “Eu sunt anti-postere), ai punctat foarte bine, (Carmen Popa: “Când vâd pepenele și marea și strugurii și “Răpirea din Serai”, și mai mult decât atât, am văzut postere Modigliani, care sunt, e adevărat, nu-ți poți permite să iei un Modigliani, dar important să știi că există artiști care lucrează aici în România, care nu au cota lui Modigliani…(Carmen Popa: ”..dar nu au cum să aibă Steluța cota lor…”) pentru că valoarea este, valoarea există, valoarea estetică în primul rând (Carmen Popa: “Așa este”).

CP: Și: 2. Nu ai cum să-ți cumperi acum un tablou, ți-l dorești foarte tare, o lucrare. Începi…că vreau să dau din una în alta… și fotografie artistică e foarte importantă, foarte importantă (SRS: “Eu aici sunt cu măinile pe sus, cu două degete, cu patru degete”), fotografia nu este foarte bine înțeleasă, zice: “ce, e o poză”. E o diferență mare între o fotografie artistică și o poză. Așa poze facem noi cu telefonul și facem o expoziție… (SRS: ”Declarația asta este un tribut al tehnicii avansate de care dispunem toti, ne este ușor să confundăm lucrurile”). Da, și trebuie să se ințeleagă și fotografia artistică, cum trebui să se înțeleagă și pictura, trebuie să se înțeleagă foarte bine, că așa și eu pot să mă apuc mâine să pictez sau tu, da… facem gen Pollack așa, aruncăm niște stropi și zicem că suntem artiști, pot să fac și eu o poză și facem expoziție. Nu, acești artiști au în spate studiu, au în spate povești, au în spate suflet, (SRS: ”…filozofii”), filozofii, fiecare transmite câte altceva și este foarte important să-i prețuim, să-i susținem (SRS: “Eu cred că este foarte important în primul rând să încercăm să-i cunoaștem.”) Asta este in primul rând pentru că, (SRS: ”văzându-le lucrările înainte să le cumpărăm”) foarte, foarte dificil cu artiștii și chiar dacă sunt de față aici… vorbesc, Mirela este un foarte bun comunicator, deci, din punct ăsta de vedere al Mirela transmite, dar sunt foarte mulți artiști buni care sunt introvertiți. Și este un mare păcat, pentru că e foarte greu să smulgi de la ei de fapt, ce transmit, ce au în suflet. Tu trebuie să deduci, tu din lucrările lor sau să mergi din întrebare în întrebare, și să înțelegi de fapt ce transmite (SRS: “Dar dacă urmărești un artist, dacă urmărești lucrările lui, ajungi în timp să cunoști acel artist, pentru că el pune suflet în fiecare lucrare pe care o face, mă ierți că te-am întrerupt”). Mie îmi place acest lucru.

SRS: Carmen Popa, sunt foarte bucuroasă că există oameni ca tine (Carmen Popa: ”nu, nu sunt unica”) oameni ca tine care deschid galerii de artă, cu atât mai mult cu cât mie, o astfel de inițiativă (Carmen Popa: “Dar să știi că arta nu este un business la noi – \<\<râde\>\>”), de asta și spun că mie mi se pare o inițiativă foarte curajoasă (râd împreună). Și-atunci încerc să înțeleg. Carmen Popa, cum vezi tu piața românească de artă?

CP: Mi-ai pus o întrebare de 100, de 1 milion de puncte. (SRS: “Trebuia să avem televiziune să te filmez”) – (râd împreună). Eu sunt o persoană foarte optimistă, dar în același timp și foarte pesimistă. Sunt o persoană care îmi doresc foarte tare să fie o piață de artă (SRS: “ Toți cred, cei prezenți aici, ne dorim o piață românească de artă”). Părerea mea sinceră, că este în construcție această piață de artă. Acuma cât va mai dura, este un paleativ să spunem ca e o piață de artă. Ne dorim să fie o piață de artă, nici eu… eu cresc o dată cu patria, cu partidul, nici eu nu am încă această educație, pentru că nu am avut-o… da? Noi facem, încercăm să facem, încercăm să ne învățăm, încercăm să mergem afară, încercăm să creăm această piață de artă, pe care nu știu când putem să spunem că o avem într-adevăr, că o să ajungem la nivelul celor de afara, știu asta și nici nu pot spune că nu sunt nici Mafalda și nu, nu pot să dau această… dar poate Mirela sau Aurel să simtă cu totul altfel. Eu spun din punctul meu de vedere. Eu spun când vine lumea în galerie sau la evenimente, întreabă… mai nou, acum vin și pentru că este și un eveniment monden și arată mult mai bine să mergi într-o galerie (Mirela Trăistaru: “E adevărat, e de bon ton). E de bon ton (SRS: “Doamne ajută! E un început. Foarte bine!”). Da, dar problema este că cei care vin, unii n-au nicio înțelegere și…(SRS: “O să o capete, e bine să vină…”). Doamne ajuta!

Licitatia-de-Eleganta-Artmark-Mamaia

Mirela Trăistaru: Zic eu ceva aici: întodeauna snobul a avut rolul lui în societate, un snob n-o să-și cumpere niciodată un fake, o să-și cumpere un nume, un artist contemporan, mai ales că arta contemporană din România, vorbesc de artiștii care activează și expun în România, suferă cumplit, pentru că chiar dacă ei reușesc prin atelier să-și aducă o anumită cotă și să vândă la o anumită cotă, dacă casele de licitații dacă i-ar băga în anumite licitații ale lor, stabilesc cu totul și cu totul o altă cotă care câteodată nu este în serviciul artistului, e în deserviciul lui, și să apari la o licitație cu o lucrare nevândută nu dă bine, și-atunci artistul se închide în cochilie și vinde când poate și nu poate.

CP: Și mai este o problemă, ce am observat afară. Există o comunicare între galerii afară, pentru că poate eu reprezint un artist pentru care un alt galerist are un client, și clientul acela cere artistul respectiv. Dacă noi ne-am ști între noi, fiecare galerie ce artist reprezintă, ne-am ajuta foarte mult. Dar există o doză din asta, dar de ce să-i spun eu ei… da dar poate clientul ăla nu știe de galeria mea, Kulturama, da?… Dar eu știu că un artist este in altă galerie și de ce să nu recomand eu clientului, să se ducă în acea galerie să cumpere artistul. Deci există această situație de necomunicare între galerii… (SRS: “Eu cred că încă galeriile românești nu sunt atât de puternice și de bine poziționate financiar încât să-și permită să susțină artiști. E complicat.”) Nu, este foarte greu să dai exclusivitate unui artist (SRS: “ Absolut”). Eu personal nu îmi permit acest lucru. Încă n-am ajuns la nivelul la care eu să reprezint un artist. Eu pot sa-l expun, dar în niciun caz să dau exclusivitate, să-i cer exclusivitate, pentru că eu nu pot să știu dacă pot să vând sau nu pot să vând acest artist. Artistul săracul, în momentul în care el are o exclusivitate cu mine este blocat la mantinelă, să zic așa. Și atunci ce facem?… trebuie să-i dăm artistului voie să aibă toate posibilitățile de vânzare în toate zonele posibile și imposibile. Da, cam așa văd eu.

SRS: Ce urmează la Kulturama după acest #MDA?

CP: Sunt în discuții cu încă doi artiști, dar nu spun pentru că nu este bătută palma și nu vreau să vorbesc mai mult decât trebuie, după care urmează o perioadă de vacanță pentru că urmează vara și de obicei în galerii, ca să zicem așa, e vară. Mergem și noi la mare, ne distrăm, așa, după care încep planurile de toamnă. Cam așa văd eu, adică nu vreau să forțez nici foarte mult, vreau să fie toată lumea… perioada de vara pentru galerie este destul de slabă. Toată lumea, după 7 luni de iarna simte nevoia să iasă afară, să stea cât mai mult în aer liber, și eu cred ca așa e bine, și simt și eu această nevoie, și atunci eventual, mai facem o expoziție sau două, după care ne luăm vacanța de vară și în toamnă discutăm pentru alte evenimente.

SRS: Mă ții la curent, te rog frumos.

CP: Cu mare drag.

SRS: Vreau să-ți mulțumesc Carmen Popa că ne-ai împărtășit din părerile tale despre povestea pieței de arta românești.

CP: Este părerea mea personală, poate nu este…

SRS: Este foarte importantă, pentru că adunăm părere, cu părere, cu părere aici în “Arta prin gaura cheii” exact asta vreau să facem, să adunăm păreri.

CP: “Arta prin gaura cheii”, este extraordinar numele acesta, eu aș vrea să fie arta printr-o poartă imensă.

SRS: Să știi că mi-am propus asta și am spus în prima ediție a acestei emisiuni, am spus acest lucru, că-mi doresc să ajungem în faza în care să nu ne mai uităm prin gaura cheii către artă.

CP: Exact.

SRS: Să sperăm că o să reușim.

Aurel Tar, Mirela Trăistariu vă mulțumesc și vouă că ați fost în această seară. Silvia Rogozea, dacă asculți acum, acolo unde ești, iți mulțumesc și ție că ai propus această emisiune și sper să fie foarte bine totul pentru tine și pentru expozițiile pe care urmează să le curatoriezi.

Cred eu că v-au plăcut poveștile noastre, vă îndemn încă o dată să mergeți să vedeți această expoziție “#MDA” aflată la Galeria Kulturama din strada Rosetti numărul 45, până pe 12 mai, o grămadă de zile la dispoziție în care puteți să-i vedeți pe cei trei artiști prezenți Dorothea Fleiss, Aurel Tar, Mirela Trăistaru.