“e-vaporatus” - îmbinarea metalului cu lemnul - INVITAȚI - Georgiana Cozma, Marian Gheorghe, Călin Vasilescu - ARTĂ PRIN GAURA CHEII cu Steluța Roșca Stănescu

Steluța Roșca Stănescu: Cu ceva timp în urmă, în emisiunea “Artă prin gaura cheii”, am avut-o invitată pe artista Georgiana Cozma, coordonatoarea de Arte Decorative din cadrul Departamentului de Arte Decorative – Uniunii Artiștilor Plastici, care de la finele anului trecut este și unul dintre coordonatorii Galeriei Orizont a UAP.

În aceea ediție, în care Georgiana Cozma a descris pe înțelesul tuturor ce înseamnă arte decorative, s-a născut și ideea emisiunii de astăzi – o emisiune dedicată prelucrării metalului și îmbinării metalului cu lemnul. O poveste despre creații mai puțin obișnuite, creații reunite sub titlul “e-vaporatus”, o poveste care ne va fi dezvăluită chiar de autorii ei, artiștii Marian Gheorghe și Călin Vasilescu.

Așadar, în această seară, invitații Smart FM sunt Georgiana Cozma, Marian Gheorghe și Călin Vasilescu cărora le spun bună seara și bine ați venit.

“e-vaporatus” - îmbinarea metalului cu lemnul - INVITAȚI: Georgiana Cozma, Marian Gheorghe, Călin Vasilescu - 13 februarie 2017

by Steluța Roșca Stănescu | ARTĂ PRIN GAURA CHEII, la SMART FM

Invitații: Bună seara!

SRS: Georgiana Cozma, aș dori să începem cu datele tehnice ale expoziției intitulată “e-vaporatus”. Unde și când va avea loc?

GC: Bună seara! Săptămâna aceasta, peste două zile, miercuri, însemnând 15 februarie, sunteți invitați la Galeria Orizont – UAP din Bulevardul Nicolae Bălcescu 23A, la vernisajul expoziției “e-vaporatus” a artiștilor Marian Gheorghe și Călin Vasilescu. Va deschide domnul critic de artă Constantin Hoștiug, iar din câte îl cunosc eu, nu va fi o deschidere foarte conformistă. Ca atare, vă rugăm și vă invităm să ne întâlnim miercuri la acest eveniment și să ne bucurăm de surprizele pe care acești doi artiști ni le propun.

SRS: Georgiana Cozma, deși ai explicat pe larg, într-o ediție anterioară ai emisiunii “Artă prin gaura cheii” ce înțeles are denumirea de “arte decorative”, pentru ascultătorii de astăzi, care poate nu ne-au ascultat atunci, aș vrea să reiei puțin, pe scurt, explicația. Așadar, la ce ne referim când vorbim despre arte decorative?

GC: Termenul de “arte decorative” este un termen generic care unește de fapt, departamente ale artelor aplicate. În străinătate termenul pentru arte decorative este “arte aplicate”. Asta înseamnă că, artiști care folosesc anumite materiale, care se exprimă în diverse materiale precum ceramica, sticla, metalul sau textilele, dau forme, dau sens creațiilor lor, diferența făcându-se între cele două arte majore, primare și secundare, minore – majore, veșnica dispută din această zona a artelor. Diferența se face, cum spuneam și data trecută, diferența o face tehnica. Un artist al artelor decorative, fie el ceramist, sticlar, metalist sau chiar și textilist, depinde foarte mult de tehnică. Creativitatea ar trebui să fie pe primul loc, să primeze, iar tehnica să fie cumva orchestra care susține concertul și susține solistul. În ultima perioadă, au apărut de-aici direcții foarte vizibile, rupturi ale artelor decorative așa cum erau cunoscute adică, obiectul decorativ, obiectul funcțional, obiectul care avea un anume sens clasic și lumea îl recunoștea foarte ușor – adică, este o vază, să dau exemplu, este un portret deci, este sculptură. Acum nu mai este chiar atât de vizibilă această graniță, de aceea și data trecută am spus că: “mă bucur că latura creativă din domeniul nostru, din domeniul artiștilor decoratori, latura creativă este mult mai vizibilă, mai educată și nu în detrimentul tehnicii ci, dimpotrivă, tehnica este în permanență prezentă. Astea ar fi, ca să înțeleagă lumea mai ușor când spun sticlă, mă refer la acele lucrări care pot să dea sensul unui hol de bancă, de exemplu. El poate fi perete despărțitor, cu transparențe vizibile sau mai puțin vizibile dar, preia din lumină, poate fi colorat, poate fi masiv sau acele vitralii, tot sticlă spun. Dacă ne gândim la Ioan Nemțoi, tot sticlă spunem dar, dintr-o dată, este sculptură în sticlă. La metal, toată lumea metal, ce ar putea să fie metalul? În momentul în care prelucrezi în mod direct, plecând de la o sârmă și construiești, poate fi portret, poate fi o lampă sau poate fi pur și simplu un cui. Dintr-o dată capătă sens tot ceea ce artistul începe să creeze, de la obiectul ușor de recunoscut din metal, cum erau pe vremuri paftalele spre exemplu, din zona bijuteriei sau anumite vase de cult. Acum dacă ne gândim la Calder sau artiștii care au dus foarte departe bucățica de tablă… și asta este prelucrate direct cu mâna. Când spun ceramică, este un domeniu deja cunoscut, mă bucur să spun asta, iar în artele textile este un curent, foarte foarte puternic, vin din urmă, să spun așa creațiile din zona instalaționismului. Acum, artele decorative nu mai au limite clar determinate. Cam asta ar fi dacă ar fi să ne chinuim să dăm anumite bariere. Va fi din ce în ce mai greu, este preferabil să lăsăm ca artistul din zona artelor decorative, când spun asta ceramică, sticlă, metal, arte textile, să fie liberi să se exprime și să aibă maturitatea și asumare necesară a lucrărilor pe care le-au făcut, să nu spunem neapărat că ar fi o sculptură sau nu este sculptură, este un perete decorativ pictat sau un perete decorativ cu obiecte. Este foarte greu să dai datele acestea tehnice, este mult mai ușor să lași omul să simtă ceea ce artistul vrea să exprime și cred că este un câștig mult mai mare.

SRS: Expoziția “e-vaporatus” care începe pe data de…(GC: “ 15 și durează până pe data de 13 martie”) și este găzduită zilele acestea la Galeria Orizont, face parte deci, din această categorie a artelor decorative.

GS: Da, a artelor decorative. Sunt doi artiști, artistul de fapt, principal, inițiator al proiectului, Marian Gheorghe… și a invitat în cadrul acestui proiect pe sculptorul Călin Vasilescu. Eh, este un moment în care putem înțelege, cine va vedea expoziția, ceea ce am spus si eu mai devreme, unde este granița – un sculptor sau un metalist, a nu se confunda cu metalistul acela hard rock – (râde), cu toate că este un hard work, mai bine spus (SRS: “metal hard”).

e-vaporatus-afis

SRS: Deci, vorbim despre lucrări create de un metalist, metalist – artist și un sculptor. Metalistul este Marian Gheorghe, iar sculptorul este Călin Vasilescu. Marian Gheorghe, ce înseamnă să fii metalist?

MG: La bază, pregătirea este făcută într-un fel în care înveți meșteșuguri despre fierul bătut, despre bijuterie, despre corpurile de iluminat pornind de la cele clasice, să spunem. E adevărat, cum spunea și Georgiana, este la limita artelor decorative, către design aproape, dacă nu poți fi și designer. Dar, ele își păstrează totuși partea clasică a meșteșugului, fierul bătut, fierul forjat, bijuteria, îmbinările între sticlă și metal, cum este la vitraliu sau în perioada Art – Deco, Art – Nouveau când se interferau și când relațiile între materialele metal, sticlă, lemn au funcționat destul de bine. Dar metalist, nu cred că mai are limita asta, după cum veți vedea și în expoziția asta, relația între lemn și metal.

SRS: Care este diferența, ca să înțeleg și eu și ascultătorii mai puțin avizați, diferența dintre un artist al metalului și sculptor?

MF: Probabil este o mică diferență legată de tehnică. Dacă la sculptură lucrurile se pot mișca de la turnat, la sudura și… dar, în general turnatul este specific sculpturii. În partea metalului intervine tehnica de prelucrare adică, bătut, nituit, sudat deci, nu intră în zona asta a modelajului, se spunem figurativ sau non – figurativ, în care se vede amprenta… partea decorativă funcționează după tehnicile astea clasice, să spunem.

SRS: Vorbim despre expoziția “e-vaporatus” care va avea loc între 15 februarie – 13 martie 2017 la Galeria Orizont din București. Marian Gheorghe, cine a găsit acest titlu “e-vaporatus”, ce înseamnă el?

MG: Bine, el a apărut gândindu-mă la obiectele care sunt în expoziție, pe care le-am inventat, să spun așa. Titlul pleacă de la obiectele care au fost folosite de meseriile care dispar în timp adică, obiecte de tâmplărie care nu mai sunt folosite în ziua de astăzi, fiindcă tehnologia a avansat și, mă rog… dar ele sunt transformate la un moment dat, veți vedea în expoziție cum… parte din lucrări te trimit cu gândul spre nave, vapoare, dar nu au nicio legătură până la urmă fiindcă este vorba de o tăietură în lemn, o relație între metal și lemn, o relație despre obiectele folosite odată în navigație și ceea ce se întâmplă cu obiectele din expoziție. Dar, foarte interesant este că, obiectele folosite în tâmplărie, transformate, te pot duce cu gândul și la niște jucării din lemn, care probabil pot fi refăcute acum și date copiilor ca jucării. Și probabil o să-și pună problema, de ce au aceste forme? Și atunci probabil cineva o să le explice că ele au fost odată unelte. Interesantă treaba așa, să vezi ce se întâmplă cu un obiect care a traversat mult timp (că ele au fost folosite secole, probabil, au fost transformate ergonomic să poată fi folosit), dar au o proporție și un design, folosind cuvântul de astăzi, cu toate că design-ul înseamnă proiectare în română… foarte foarte foarte interesant.

SRS: Deci, obiecte vechi de tâmplărie cum ar fi să zicem…

MG: … prindele…

SRS: … prindele redimensionate și regândite….

MG: … nu, ele au dimensiunea lor reală, după cum au fost folosite, mai mici, mai lungi, mai înguste, depinde… pentru canturi, pentru suprafețe mai mari.

SRS: M-a intrigat foarte tare această denumire – “e-vaporatus” – în condițiile în care vorbim de un metalist, un artist al metalului. Distanța dintre senzația pe care ți-o crează metalul și ideea pe care ți-o dă gândindu-te la obiectele create de un artist – metalist și titlul “e-vaporatus” …ca și cum metalul se evaporă, mi s-a părut extrem de….

Marian Gheorghe

lucrare de Marian Gheorghe

MG: Da, ca și cum metalul se evaporă și ca și cum obiectele care au fost folosite odată, nu mai sunt folosite, se duc. Și au legătură obiectele mele și cu lucrările lui Călin, el folosind niște bârne ale unei construcții (CV: “grinzile”), grinzile recuperate care probabil, la un moment dat, putea ajunge pe foc. Deci, sunt lucruri care pot fi readuse, pot fi folosite având o patină a timpului și probabil o istorie pe care noi nu o știm, ascunsă în ele. Aici este legătura între ceea ce fac eu și Călin, obiectele nu seamănă, nu au nicio legătură între ele.

SRS: Era una dintre următoarele întrebări, ai avut o premoniție în sensul ăsta. Ce rol a avut fiecare dintre voi in crearea acestor obiecte? Haideți să începem invers, ce obiecte ați creat sub denumirea de “e-vaporatus”? Ai spus, obiecte de tâmplărie vechi. Dar, ce implicații are în obiectele create de tine sau cu ce obiecte vine el în această expoziție?

MG: Obiectele lui nu au legătură cu ceea ce am făcut eu, singura legătură este cea pe care am spus-o, materialul care dispare și poate fi reinventat și poate fi reprețuit… asta este legătura. Dar, poate să vă spune la ce s-a gândit în momentul în care…

SRS: Călin Vasilescu, la ce te-ai gândit?

CV: Treaba cu protocoalele acestea a pornit acum cinci ani de zile. M-am reîntors din Anglia și familia Solaculum mi-a oferit un atelier personal în fosta fabrică de paste făinoase “Frații Solaculum”. Acolo am întâlnit acest acoperiș, nu mai era decât tablă și lemn ars. Arsese, a trebuit să-l dea jos, au fost o grămadă de probleme cu Hanul Solaculum care este tot în aceiași locație. Asta se petrecuse acum cinci ani de zile. Am mers la Marian și am zis: “am găsit asta, am găsit aia” – “bun, păi hai, pune-te pe treabă”. Era destul de tristă povestea lemnelor și în continuare e tristă. Aparține Bucureștiului, a tuturor caselor care se degradează. Încetul cu încetul, mă gândeam că ar putea fi expuse lemnele acelea așa cum sunt ele, legate tot de povestea patrimoniului cultural și arhitectural românesc bucureștean. Dar, la un moment dat m-am gândit că poate le găsesc eu o formă – să le pensionez eu, să le găsesc o zona în care să se liniștească și ele, un act terapeutic vizavi de lemnul ăsta ars. Până la urmă, cel mai aproape de lirismul ăsta al lemnelor ar fi ceva foarte arhaic, foarte vechi. Eh, roata, până la urmă aduc aminte de roțile vechi, de car, dar nu neapărat din zona folclorului, cât dintr-o zonă a volumului, a sculpturii.

Calin Vasilescu, Rotocol

Calin Vasilescu, Rotocol

SRS: Spuneam la începutul acestei ediții că vom vorbi despre două subiecte, un subiect real, cu invitați reali în studioul Smart FM pe care deja i-ați auzit și un subiect despre o dragoste ireală, asta pentru că mâine este 14 februarie, Ziua Îndrăgostiților. Și pentru că-mi plac foarte mult poveștile de dragoste, nu puteam să ratez un astfel de moment, așa că m-am gândit să vă vorbesc despre o iubire din lumea artei, o iubire suprarealistă și la propriu și la figurat, iubirea dintre artistul suprarealist Salvador Dali și Gala, femeia vieții lui. Voi începe cu o descriere pe scurt a acestei povești de dragoste, o descrie pe care am găsit-o pe site-ul artsunited.ro și voi continua pe parcursul întregii emisiuni cu mici fragmente din “Jurnalul unui Geniu”, fragmente care descriu iubirea lui Dali pentru Gala.

Salvador Dali a iubit întreaga viață numai o femeie, o femeie care avea cu 10 ani mai mult decât el. Dali a întâlnit-o pe Gala într-o vară, o perioadă în care frumoasa rusoaică era în vacanță cu soțul ei, poetul francez Paul Éluard în Cadaqués. Nu prea părea un start promițător pentru o posibilă iubire, cei doi soți o aveau și pe copila lor Cecil, iar familia avea un aer stabil și liniștit. Dali însă, a fost fascinat de frumusețea și inteligența acestei femei pe care și-a dorit-o numai pentru el, fără a mai ține seama de diferențe, de reguli sociale sau de bârfele pe care le-ar fi putut provoca un scandal în lumea artistică. Nu s-a lăsat impresionat nici de obiecțiile propriei lui familii, care a făcut orice i-ar fi stat în putere pentru ca pictorul să nu se căsătorească cu o femeie cu zece ani mai bătrâna care, unde mai pui, făcea parte din grupul suprarealiștilor, considerat altminteri ciudat și imoral. În ciuda acestui scandal uriaș și în ciuda tuturor criticilor, Dali și Gala și-au dat seama că vor rămâne împreună, chiar sfidând și încălcând împreună promisiunile făcute altora. Gala, care a simțit o legătură specială cu Dali, și-a asumat misiunea dificilă de a-i tempera crizele ciudate și toate excentricitățile pentru care este, printre altele, celebru. A intuit potențialul acestui bărbat, a știut poate, imediat, că îl va iubi o viață și probabil nu s-a îndoit nicio clipă de asta, având în vedere că, imediat a inițiat procedura de divorț. Pentru următorii 50 de ani, Gala nu a fost doar soția lui Dali ci și muza sa, centrul lumii sale ciudate și cel mai important sprijin pentru universul profesional al artistului pe care l-a îndrumat spre o carieră internațională. În ciuda ideii stereotipe că timpul atenuează pasiunea, mai ales când vine vorba de artiști, fascinația lui Dali pentru Gala fost din ce în ce mai mare, odată cu trecerea timpului. Ajunsese chiar să o idolatrizeze și să o perceapă ca pe o zeiță de neatins. O numea: adevărul său cel mai intim, dublura lui, aceea – “Îi spun Gala, Galuchca, Măslina – asta din cauza feței sale și a culorii pielii. Câteodată o strig Lionette, leoaică mică, ușoară, asta pentru că atunci cînd se înfurie, urlă ca un leu; o strig Albinuța, pentru că descoperă și-mi aduce toate esențele care se transformă în mierea gândurilor mele”, scria absolut seducător Dali, în biografia sa. Poate tocmai de aceea a pictat-o întodeauna în chip de Madonnă. În ciuda diferenței de vârstă, care altor femei le-ar fi dat frisoane, Gala a fost o femeie sigură pe ea care a reușit să atenueze fragilitatea lui Dali, să atempereze furia lui, vina, frica și panica rămase din copilărie și întrepătrunse acum cu geniul său. Pentru că îl iubea, Gala și-a făcut o datorie și s-a asigurat că întotdeauna soțul ei se va simți suficient de bine și sigur pe el, încât să-și poată finaliza operele. Neobosiți în dragoste, erau amândoi deja bătrâni când Dali încă îi mai săruta mâna iubitei sale, o răsfăța și o arăta în fotografii, pentru că o privea și atunci ca o zeiță, ca pe regina lumii sale ciudate. A avut incredibilul noroc la rându-i să fie iubit nebunește de ea, să fie înțeles și sprijinit în toate visurile, proiectele sale. Cine și-ar fi imaginat, intelectual, filozof, megaloman și geniu, un veritabil Leonardo da Vinci al secolului XX. Salvador Dali îi datorează în bună măsură succesul Galei, o femeie cel puțin la fel de neîmblânzită și curajoasă ca și el. În 1982, Gala s-a stins. A murit în somn. O dată cu dispariția ei, Dali și-a pierdut centrul de sprijin și nu avea să-și mai găsească niciodată echilibrul. Până la moartea sa în 1989, Dali a contina să-i fie loial și să o picteze pe Gala în tablourile sale.” Aceasta a fost pe scurt povestea dintre marele pictor suprarealist Salvador Dali și Gala, unica iubire a vieții sale.

SRS: Revin la subiectul principal al serii și vă reamintesc că in studioul Smart FM se află Georgiana Cozma – una dintre coordonatoarele Galeriei Orizont și artiștii Marian Gheorghe și Călin Vasilescu, creatorii expoziției intitulată “e-vaporatus”, care va avea loc în zilele următoare în această galerie Orizont a UAP. Pentru cei care vor să vadă câteva lucrări realizate de Marian Gheorghe, pot intra pe pagina de Facebook – “Artă prin gaura cheii”, unde am postat acum o mică selecție dintre lucrările sale mai vechi. Marian Gheorghe acum, în timp ce postam, alegerea poveștii de iubire dintre Dali și Gala ți se datorează, ți se datorează pentru că atunci când am făcut alegerea lucrărilor semnate de tine, am ales subiecte care m-au dus cu gândul la suprarealism. Marian Gheorghe, ești un suprarealist? Cum te definești?

04 Easy Horse, Marian Gheorghe

04 Easy Horse, Marian Gheorghe

MG: Nu cred că sunt un suprarealist, nu aș putea să mă de definesc, pentru că direcțiile în care m-am mișcat cu creațiile mele sunt diferite un pic. De la caii, să spunem, la obiecte cu două roți pe cale numesc diciclete, nu biciclete sau, mă rog, iar acum spre relația asta lemn – metal, obiecte aproape dispărute, nu știu dacă aș avea o denumire. Probabil că, în timp, când lucrurile vor mai evolua puțin, s-ar putea închega o definiție. Deocamdată, nu-mi dau seama exact dacă sunt suprarealist fiindcă, nu mi se par obiectele chiar suprarealiste.

SRS: M-aș întoarce un pic în trecut, cum ai devenit artist Marian Gheorghe?

MG: Nu știu să spun, cred că foarte mult timp a trecut și foarte greu. Eu am dat 12 ani la facultate. Deci, am intrat în ’88, cu un an înainte de revoluție. Era o perioadă când erau foarte puține locuri, mulți candidați pentru un loc…

SRS: Dar ai fost hotărât, ți-ai dorit foarte mult să faci asta…

MG: Da, am fost hotărât, asta pot să spun.

SRS: Și când ai devenit hotărât, cum ai ajuns să iei această hotărâre?

MG: Am fost hotărât din clasa a IV-a, a V-a. Nu cred că-mi dădeam seama c-o să mă duc până la urmă să dau la facultate, să dau atâția ani, să stau prin atelierele unor maeștri, să învăț, să lucrez… s-a întâmplat. Probabil că și ambiția s-a acumulat și faptul că ai niște modele, că vrei să devii, să semeni cu ei…

05 Hole horse, Marian Gheorghe

05 Hole horse, Marian Gheorghe

SRS: Cine au fost modelele tale?

MG: Cred că au fost întâmplătoare, nu am venit cu gândul să lucrez într-un atelier. Prin prieteni, am trecut dintr-un atelier în altul, de la un maestru la altul, de la sculptură în lemn – George Apostol, Costel Badea care a fost ceramist, Radu Aftenie – sculptor – se ocupa de monumente, au fost mai multe ateliere prin care am trecut și probabil că lucrurile au început să se așeze…

SRS: Și cum ai ales să prelucrezi metalul, ce te-a atras?

MG: Nu m-a atras metalul. Când am intrat la facultate (secția decorativă este împărțită în metal, sticlă și ceramică), eram șase în an, trebuia să se ducă doi la câte un profesor, ceramică, metal și sticlă. Nu știau cum să ne împartă sau probabil s-au gândit într-un fel, Costel Badea mi-a zis: “Băi Marin, du-te tu la metal, parcă ai structura așa, să faci metal” – (râd impreună). Nici nu m-am gândit, ca dovadă că lucrurile încep să apară un pic acum așa, combinație cu lemn, metal cu sticlă. Deci, s-au amestecat cumva în timp prin atelierele prin care am trecut și încep să apară, să lumineze un pic…

SRS: În jurnalul său, pictorul suprarealist Salvador Dali nota: ”Am petrecut cei patru ani înaintea alungării mele din familie într-o stare de subversiune spirituală, constantă și intensă, patru ani cu adevărat nitetzchenieni. Dacă nu aș plasa-o în acea atmosferă, existența mea de atunci ar părea de neînțeles. Aceea este și epoca întemnițării mele la Gerona. Atunci, mi s-a respins și un tablou la Salonul de Toamnă de la Barcelona pe motiv că era obscen. Tot atunci, am scris împreună cu Buñuel, acele scrisori injurioase la adresa medicilor umaniști și a celor mai prestigioase figuri ale Spaniei. În marea lor majoritate, aceste manifestări erau nedrepte, dar așa înțelegeam eu să-mi afirm voința de putere și să-mi demonstrez eu mie însumi că eram imun la remușcări. Supra-omul meu era să fie, pur și simplu o femeie, supra-femeia Gala. În vreme ce îl citeam pe August Comte, ca să-mi așez pe buze noua religie, Gala se dovedea, de departe, cea mai pozitivistă din grupul nostru. Stătea toată ziua pe la negustorii de vopseluri, prin anticariate și ateliere de restauratori ca să-mi cumpere pensule, culori și tot ce m-ar fi ajutat în ziua când m-aș fi hotărât să nu mai lipesc la nesfârșit, fragmente de litografii și bucăți de hârtie pe pânzele mele și m-aș fi apucat să pictez cu adevărat.

Evident, nici nu voiam să aud de tehnică în acel moment când creeam cosmogonia daliniană cu ceasurile ei moi, care profețeau dezintegrarea materiei, cu celebrele ouă pe farfuria fără farfurie, cu halucinantele și angelicele fosfene, frânturi ale paradisului intrauterin pe care îl pierdusem în ziua nașterii mele. De altfel, nici nu aveam timp să pictez totul cumsecade, era destul să se înțeleagă ce vreau să spun. Generația următoare, avea să se ocupe de terminarea și migălirea operei mele. Gala era de altă părere, ca mamele unor copii care nu au poftă de mâncare, repeta mereu: “Hai micul meu Dali, încearcă materialul ăsta rarisim, e ambră lichidă, ambră nearsă, se zice că și Vermeer o folosea”. Îmi luam o mutră dezgustată și visătoare – “Ihm… da…nu e rea, dar știi bine că nu am timp de fleacuri din astea, am lucruri mai importante de făcut, am o idee, o idee care va scandaliza toată lumea și mai ales pe suprarealiști. Nimeni n-o să poată să zică nici pâs. L-am visat de două ori pe noul Wilhelm Tell, pe Lenin… vreau să-l pictezi cu o fesă de 3 m lungime, sprijinit într-o cârjă. Pentru asta am nevoie de o pânză de cinci metri și jumătate. Am să-i pictez și apendicele liric, dacă ma expulzează suprarealiștii. În brațe o să țină un băiețaș care sunt eu, dar are să mă privească cu ochii de canibal, iar eu o să strig: Săriți! Mă mănâncă! Evident, asta nu o să i-o spun lui Breton”, am adăugat scufundându-mă în reverii de o asemenea înălțime speculativă, încât cum mi se întâmplă adesea în asemenea situații, mi-am muiat izmenele. – “Bine, murmura duios Gala, am să-ți aduc mâine niște ambră înmuiată în ulei de levănțică. E enorm de scumpă, dar țin să o folosești pentru noul tău Lenin.” – a fost un fragment din Jurnalul unui geniu, semnat Salvador Dali.

SRS: Și pentru că așa am hotărât să facem emisiunea din această seară, cu două subiecte, ne întoarcem la expoziția “e-vaporatus” care va avea loc la Galeria Orizont începând cu 15 februarie. Mă îndrept către invitatul din această expoziție, Călin Vasilescu, sculptorul Călin Vasilescu. Călin, în CV-ul tău, scrie că ai terminat arte plastice în Montreal, Canada. De ce în Canada și nu România?

CV: Am emigrat. O parte din familie o făcuse mai demult, verișorii mei, unchiul și mătușa împreună cu verișorii mei primari și exact pe finele facultății pe care o făceam aici, Psihologie, prin Internet, prin discuțiile care începuseră atunci cu messenger-ul am început să vorbim, să ne scriem și ei îmi spuneau: “Băi gata, vino, nu știu ce… Canada e minunată”. Am dat curs pe la urmă, dar simultan cu treaba aceasta, aveam dubii dacă Psihologia chiar mă atrage și având întâlniri dese cu Marian (Marian atunci construia o casă, ca să zicem așa… și-am văzut uneltele, am văzut o grămadă de lucruri, caii… lucruri pe care le văzusem mai demult… spre exemplu, la prieteni comuni erau lucrări de a lui Marian în casă, eram mirat… cine face asta?). Până la urmă, am încercat să mă apropii de artă. Nu știam, întrebarea mea atunci: “Băi, oi avea talent… îi întrebam, credeți că am talent?”. Așa, bun. Odată ce-am ajuns în Canada, am decis rapid, “hai să încep treaba asta”. Am ajuns la socialiști acolo, socialiștii chiar îți dau bani să-ți faci o școală. Orice om care ajunge acolo: “Dom’le, ce școală vrei să faci?” – “Aș vrea să fac asta.” – “Du-te și vezi dacă te primesc, după aia vei primi banii să plătești școala și vei primi un împrumut pe care îl plătești mult mai târziu, pentru a locui în Montreal sau unde este școala, chiar în apropiere”. Mi-am făcut un portofoliu și am intrat la acest Dawson College, care era o școală englezească în Montreal, există același tip de școli și pentru populația care vrea să vorbească în franceză, care vrea să fie educată în franceză.

Rotocol 1, by Calin Vasilescu

Rotocol 1, by Calin Vasilescu

SRS: Și cum a fost școala acolo?

CV: Aceea fost o școală introductivă, colegiul de doi ani, ei au un sistem mai complicat, cam în toată America de Nord. Poți să alegi să faci un colegiu, asta înseamnă doi ani, care-ți dă o diploma sau poți sa alegi să mergi la universitate, aia înseamnă patru ani. Dar acolo, prima oară te duce la un colegiu de “fine arts” – arte plastice, în care făceai tot, am trecut prin tot, de la arte aplicate, la sculptură, la orice, nu avea o secție specială. Pe urmă, am aplicat la Universitatea Concordia, iar în paralel am aplicat și în Anglia, pentru că, mulțumesc lui Dumnezeu, România a intrat în Uniune Europeana. Și am zis, la revedere Canada (râde).

SRS: De ce?

CV: Nu mai, nu mai rezistam.

SRS: De ce nu mai rezistai, care sunt motivele? Te întreb pentru că cunosc amici, prieteni, care într-adevăr, au mai încercat să facă școli de artă în Canada, în mod special, și care nu au rămas acolo, s-au întors și au avut același tip de reacție pe care îl ai și tu acum. La revedere, Canada. Sunt foarte curioasă, de ce?… pentru că alții spun Canada, da, este tot ce îmi doresc.

CV: Bineînțeles, bineînțeles. Am aflat acolo care era ultima tule, ultima graniță. Georgiana vorbea mai devreme despre problema asta, între artele aplicate, între artele plastice, sculptură, ce e în sculptură…. Eh, acolo am aflat că nu mai există aceste limite, oricum, pentru că în primul și-n primul rând există avangardă, fără avangardă nu ești artist. Asta e problema, am vorbit și cu Marian care zice: “Du-te măi, fiecare cu treaba lui” (râde). Dar la școală, în mediul academic, asta era problema. Eu am dat, de exemplu, la Concordia, terminând cu toți colegii. Am avut un portofoliu în urma celor doi ani și m-am dus la Concordia să aplic pentru sculptură, eu voiam să fac sculptură. M-am întâlnit cu o doamnă, cred că era chiar de etnie eschimos, chiar era din Inuiți de-acolo și cred că era o artistă locală care se ocupa serios de activism, de ceea ce înseamnă avangarda și mi-a spus: “Cu ce ai tu aici, nu cred că intri la sculptură”. Eu, după părerea mea cu ce învățasem și văzusem aici, eu credeam că fac sculptură. – “Nu, n-ai nicio șansă.” Sculptura înseamnă ceva absolut conceptual, ceva, o șosetă izbită de zid, un manifest dedesubt, ceva.” Decupasem, de exemplu, niște profiluri, niște plăci mari de OSB, naturalism figurativ și un băț vertical este deja un obiect, trecut la… și m-a speriat treaba asta. Am intrat la Concordia la o secție din asta, generală, “fine arts”, din nou, dar nu la sculptură.

SRS: Și ai plecat din Canada în Marea Britanie, unde ai făcut sculptură la Colegiul de Artă Camberwell…

CV: Da, Colegiul de Artă Camberwell.

SRS: Cum a fost despățirea de Canada?

CV: Acolo, acolo mi-a mai revenit, pentru că în trei ani de zile, fiind obligat să fac Teoria Artei, pentru că… oricum și în Anglia, școlile de stat sunt subvenționate și trebuie să justifice aceste investiții, ele au un sistem care nu este egal unei Academii de Arte, o academie unde te duci și faci tot ceea ce-nseamnă tehnică – pornești de la desen, te calezi pe o direcție și devii un adevărat lucrător în zona aia. Nu, trebuie să înveți teoria și pe urmă trebuie să-ți dezvolți în timp niște competențe care sunt echivalabile în alte domenii. Artă, e treaba ta ce alegi, e proiectul tău. Și an de an, asta făceam. Și acolo am aflat cum stă treaba cu această avangardă, trei ani de zile de fapt, în afară de joaca mea prin ateliere, unde aveau de toate… puteai să faci orice: să torni, puteai să sudezi, puteai să faci sticlă, tot. Dar, ceea ce era foarte important, eseuri. Citit eseuri. Întâlniri cu tutorii noștri, artiști, mers prin galerii și înțeles ce înseamnă arta contemporană, artă avangardă, artă implicată politic și social.

SRS: Deci, se bazează mai mult pe gândire și mai puțin pe tehnică.

CV: Da, și pe o gândire nu contemplativă, nu sensibilă… nu e vorba de estetică, e vorba de implicarea socială a proiectului. Da.

Rotocol 2, by Calin Vasilescu

Rotocol 2, by Calin Vasilescu

SRS: Pentru că mâine este 14 februarie, Ziua Îndrăgostiților, așa cum spuneam și mai devreme, am ales să vorbesc și în această emisiune despre o mare dragoste din lumea artelor. Vă citesc acum din jurnalul pe care pictorul suprarealist Salvador Dali l-a ținut și a povestit în el despre marea lui iubire, Gala, femeia vieții lui:

“Mă întorceam acasă, în apartamentul meu de la hotelul St. Regis din New York, după o seară plină de succes. Imediat după ce am plătit taxiul, am auzit un zgomot metalic în pantofi. M-am descălțat și am găsit în fiecare pantof câte-o monedă de jumătate de dolar. Gala, tocmai se trezise și m-a strigat din camera ei: “Micul meu Dali, tocmai visam că te zăresc prin ușa întredeschisă, erai cu niște domni și cântăreați aur.” M-am închinat pe întuneric și am murmurat copleșit de emoție: “Să dea Dumnezeu!”, apoi am sărutat-o pe Gala, talantul meu, comoara mea, balanța aurului meu. Trăiesc cu Gala un fel de lună de miere, relațiile noastre sunt mai idilice ca niciodată, simt că treptat dobândesc acel curaj care îmi lipsește încă și anume, să fac din viața mea eroică o capodoperă. După asta, ar semna să fiu erou în fiecare clipă, neîncetat. Seara, Gala cade în admirație în fața tablourilor mele. Mă culc fericit. Fericite tablouri ale vieții noastre himeric de reale. Iubiți septembrie, frumoasele tablouri ne înfrumusețează. “Mulțumesc Gala, sunt pictor datorită ție. Fără tine, nu mi-aș fi luat niciodată în serios talentul. Dă-mi mâna, adevărul este că te iubesc din ce în ce mai mult.”

SRS: Și revenim la subiectul serii. Subiectul este expoziția “e-vaporatus” de la Galeria Orizont, care va începe pe 15 februarie. Vorbeam puțin mai devreme cu Călin Vasilescu, artist, expozant în această săptămână la Galeria Orizont și spuneai Călin, înainte de pauza muzicală că școala de artă din Marea Britanie pune accentul pe concept și manifest dar mai puțin pe tehnica folosită. În România cum se întâmplă? Marian Gheorghe, Georgiana Cozma, cunoașteți fenomenul?

GC. Cunosc fenomenul. Școala pe care am făcut-o, perioada pe care eu am parcurs-o, nici nu se punea problema de concept, se pune problema de studiu academic din toate punctele, adică: studiul desenului, studiul picturii, studiul modelajului, dar toate erau pe tipul academismului. Eu am mai prins puțin din academismul rusesc datorită Domnului Bițan, Ion Bițan. Practic, pentru mine a tăiat totul de la rădăcină, tot ceea ce a ținut de academismul rusesc, pentru că acela era un copy/paste, pe vocabularul zilelor noastre, și nu trecea printr-un filtru de gândire. Gestul în sine pe care-l făceai când desenai, trebuie să fie, asta din ce ne spunea nouă Bițan, trebuia să fie după o gândire, după o idee. Poți să ai în fața ta (în vremea aceea desenam după Moise – Marian știe ce a însemnat Moise) portretul lui Moise în ipsos (MG: “Michelangelo”). Și trebuia să-l desenezi în așa fel încât să-ți iasă la inventar buclele din barbă. Trebuiau să fie toate. Poți să-l desenezi pe Moise, trecut prin propriul filtru, să ai o reacție la stilul de a desena impus sau expresia liniei, poți să ai o atitudine. La final, să juri că e Moise și se juri că-s toate buclele în barbă. Eh, pe traseu, eu nu am prins perioada asta, nebunie informațională, accesul la internet. Acum, pentru că profit de orice înseamnă nou ca mijloace tehnice, sigur că da, acum am înțeles ce înseamnă a gândi, a avea un conept, a avea un mesaj dar, dacă nu ai știința, cum anume să-l aplici (asta este școală românească)… trebuie să știi cum să-l faci. Nu ne permitem să angajăm ingineri pentru anumite zone, laturi tehnice, să ni le rezolve. Deci, noi trebuie să fim și micuți ingineri și micuțul scormonitor, de ingineri de sunet sau de lumini, în cazul în care vreau să fac o instalație de sunet. Acum există arta sunetului, instalațiile sonore implică și așa ceva. Nu avem sistemul acesta de școală cum este în Marea Britanie. Întâi gândim, întâi concepem, întâi manifestăm, acționăm… noi suntem puțin la început, dar am scăpat de perioada în care mimam, nu mai copiem, nu mai mimăm, avem propriile stări (SRS: “Un pas înainte”)… uriaș, cred că suntem puțin șmecheri, noi românii, am luat cea a fost bun și de la nemți, am văzut și la școală engleză ce are bun – am luat și de-acolo, se suprapune cu un talent fantastic. Eu cred că românul este foarte talentat nativ precum… anumite popoare. Asta este părerea mea.

SRS: Marian Gheorghe?

MG: Nu știu ce să spun pentru că în perioda în care am făcut școala, lucrurile stăteau, precum a spus și Georgiana, plecam de la un desen academic, foarte bine făcut, după care aveam compoziție și transpunerea către obiect, în care trebuia să ții cont de proprietățile materialului. Lucrurile se transformau de la schița de idee compozițională până la obiectul definitiv, interveneau proprietățile materialului dacă erau mai multe materiale – relațiile dintre ele, trebuia să ții cont, cum o să apară în final, trebuia să trăiască obiectul și să aibă o valoare estetică. Acum nu mai știu cum se pune problema, dar părțile bune de atunci, cred că era vorba de transpunere de care trebuie să ții cont, în ce material te bagi, cât de bine stăpânești tehnologia, cât de bine îl pui în valoare în relația cu alte materiale. Cred că asta contează mult mai mult și faptul că trebuie să știi să desenezi, fiindcă schiță de idee, nu ți-o poate face nimeni. Fie că desenezi pe o tabletă, fie că desenezi pe hârtie, trebuie să știi ce-ai pus acolo și cum poți să o dezvolți mai târziu. Cam asta e, nu prea îmi mai dau seama ce se mai face în școală, dar bănuiesc că sunt profesori destul de buni.

02 Biotricicleta, Marian Gheorghe

02 Biotricicleta, Marian Gheorghe

SRS: Înainte să redeschid subiectul cu Călin Vasilescu, unul dintre artiștii care va fi prezent în această expoziție, vreau să vă amintesc, poate ați auzit și de la colegii mei peste zi, astăzi, de la celelalte emisiuni, astăzi este Ziua Internațională a Radioului. Mi-a adus aminte fiica mea, mi-a dat sms-uri în această pauză muzicală: – “Mama, Mama să nu uiți să spui că astăzi este Ziua Internațională a Radioului”. (râde) – să ne spunem singuri La mulți ani! (Invitații: “La mulți ani Smart FM). Trecem mai departe la Călin Vasilescu în al cărui CV am citit că s-a ocupat și de scenografie. Ai făcut scenografie la două spectacole de teatru. Despre ce spectacole este vorba? Povestește-ne puțin.

CV: Da. Întors din Anglia, am prins un pont și m-am angajat la UNATC I.L. Caragiale, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie, ca scenograf de serviciu adică, eu îi ajutam pe studenții de la scenografie să îi ajute pe studenții de la regie să pună spectacole. Acolo am întâlnit un tânăr regizor, Mihai Ion, un tip așa, foarte energic, ploieștean. El a venit cu un proiect, toți profesorii, toată lumea vuia: “Băi, ăsta vrea sa aducă apă pe scenă, vrea să facă nu știu ce, ecran de apă”. La un moment dat a trebuit să se întâlnească și cu mine. Mi-a explicat ce vrea să facă, până la urmă s-a făcut, pe ecranul de apă se proiecta așa cum și-a dorit. Eh, și pe urmă am păstrat relația…(SRS: “Te întrerup. Cum ai făcut un ecran de apă?”) Nu l-am proiectat eu. Mihai avea deja lucrurile proiectate de doi arhitecți, ale căror nume nu îmi mai aduc aminte, un el și o ea. Ideea era să ai loc bun unde să se scurgă apa, o țeavă care să vină pe deasupra ca o draperie, cu multe găurele în țevile alea (SRS: “Foarte fin, să vină ca o perdea. Deci, nu un ecran cu un fundal, este o perdea de apă”). Da, era de fapt al patrulea ecran al scenei, la un moment dat devenea această perdea de apă pe care se făceau proiecțiile. A funcționat pâna la urmă, un amestec de pompă, de tehnică, ștuțuri făcute din lemn, băgate în capetele țevilor. Mihai mi-a spus apoi că are o grămadă de proiecte, mi-a spus că unul din proiectele lui este “Azilul de noapte” de Maxim Gorky pe care-l făcuse deja în anul doi, cu echipa lui (astăzi este Compania de Teatru Rampa.) Eu i-am zis ca știu un loc unde am putea încerca “Azilul de noapte” și am mers din nou în fabrica de paste făinoase “Frații Solaculum” și chiar am avut un spațiu, l-am produs împreună. Am făcut un experiment, i-am spus noi Drama Verité, ceva între teatru și studiou de filmare, pentru că intrau doar 20 de oameni, erau în mijlocul scenei, erau de fapt în acel loc care nu avea scena, erai între personaje pur și simplu și totul se petrecea în jurul tău. A fost un succes, să spunem, pentru perioada în care s-a jucat. Am reușit să-l jucăm de șapte ori, de zece ori, a venit o grămadă de oameni, iar după acest proiect Mihai a continuat cu teatru și proiectele sale. Din nou, când a ajuns la The Ark, Piața Coșbuc, m-a chemat și mi-a spus: “Băi, voi face Miss Julie de Strindberg”. Am zis: “Ok, despre ce este vorba?”. În discuțiile noastre, am ajuns la bucătăria trecută în textul lui Strindberg, la un fel de sală de mese a unei Ambasade Suedeze, să zicem în București sau într-o capitală europeană. Asta a fost elaborarea pentru a doua piesă.

Rotocol 3, by Calin Vasilescu

Rotocol 3, by Calin Vasilescu

SRS: Cum se împacă sculptura cu scenografia? Care îți place mai mult? Ce te atrage mai mult?

CV: Scenografia îți dă pentru prima oară șansa ca artist plastic, să lucrezi într-o echipă și nu ca șef, să simți energia aceea, chiar din spatele scenei și tot ce înseamnă, să trăiești cu actori.

SRS: Cum se împacă lucrul în echipă cu orgoliul unui artist?

CV: (Râde)….Nu prea se împacă, dar este o experiență din care înveți, nu știu, să apreciezi, să spunem…(MG: “Pot să vă spun eu cum se-mpacă”) (SRS: Cum se-mpacă, Marian Gheorghe?) (MG: “Nu se împacă, ei vin la mine”) – Da, da da… (râd toți).

MG: Când nu au soluție, vin la mine. Uite, am vrea să facem nu știu ce, am vrea să facem nu știu ce… vin la mine. Exact de ce vorbeam mai devreme, de transpunere. Și spun: “De ce nu faceți?” iar ei: “că nu știm ce vrem…” – “Faceți ce știți să faceți, nu vă mai gândiți la lucruri pe care nu știți să le faceți, uitați-vă în jurul vostru și descurcați-vă cu ce aveți”. Mai rezolvăm, ne mai ajutăm…

CV: Cu ajutorul lui Marian la “Azilul de noapte”, am făcut niște capete monumentale, am făcut un cap de Lenin monumental și un porumbel. Am venit foarte târziu la Marian cu propunerea, iar până la urmă, cu ajutorul lui, s-a reușit.

SRS: Să revenim la ce te-am întrebat mai devreme. Care te atrage mai mult, scenografia sau sculptura? Le poți separa sau cum se pune problema în sufletul tău?

CV: Frumos ar fi la un moment dat chiar să le poți îmbina, dar asta ține mult de contexte, împrejurări. La un moment dat, se poate lăsa din efortul făcut de actori, echipă, regizor, se poate lăsa un spațiu mai mare și ție ca artist plastic și atunci poți să dezvolți și tu la rândul tău ceva care să îți aparțină ție în mod special. În general, oricât de creativ ești pe direcția aceea, trebuie să-i asculți. Sunt arte aplicate, sunt performance art, artele spectacolului, trebuie să asculți de ideea de spectacol. Oricât de creativ ai fi, nu poți să-ți impui tu ideea: “Voi trebuie să jucați așa, să reiasă mesajul pe care am vrut eu să-l transmit.” Atunci devii regizor, producător, ai schimbat rolul.

SRS: Și după aceste experiențe de scenă, te-ai gândit să ai o expoziție personală. Este prima ta expoziție personală?

CV: Este prima mea expoziție personală. Vreau să-i mulțumesc lui Marian (SRS: “Este expoziție de grup sau expoziție personală?), (MG: “Sunt doi expozanți, se consideră personală. La trei, probabil, începe grupul”) – (râd împreună).

SRS: Și biserica e de la trei… se consideră de la trei (râd împreună). Georgiana Cozma, dacă tot ne-am regăsit aici în studioul Smart FM, mai încerc să scot ceva de la tine, ce se întâmplă în viitor, ce mai facem, ce mai pregătim, în ce direcție mergem cu artele decorative de la UAP?

GC: Anul acesta ne-am propus să descoperim tineri artiști, să-i promovăm, să-i ajutăm să aibe încredere că ceea ce au ales, nu au ales prost, cei care vin spre noi, că nu forțăm pe nimeni. Artele decorative au două galerii în București unde pot expune, Galeria Galateea – Contemporary Art, eminamente proiecte de ceramică, aflată pe Calea Victoriei 132, iar Galeria Orizont din Nicolae Bălcescu 23A, e dată în administrația artelor decorative. Noi anul acesta am pornit un program pilot, doar artiști care se exprimă în zona artelor decorative, se exprimă cu materiale specifice domeniului, vor expune în această galerie. Alături de artiști consacrați, sunt și artiști tineri. A început în ianuarie Dorina Horătău încercând să revitalizeze tânăra generație de artiști din domeniul artelor textile, care datorită situației economice au nuanțat puțin sau s-au retras din domeniu și au luat-o…(SRS: Te întrerup, a fost o expoziție extrem de reușită din ce-am văzut din fotografiile pe care Dorina Horătău le-a postat și pe pagina expoziției, chiar și pe pagina sa personală. Am postat și eu de altfel pe pagina de Facebook – Artă prin gaura cheii multe din acele fotografii, grupaje de lucrări făcute în expoziție. Da, cred că avut un oarecare succes.) A avut un mare succes și cred că este o reușită în rândul încrederii…(SRS: “Pe care tinerii artiști ar trebui să o capete”). Curatoriatul a fost foarte deștept, au atins domenii extraordinar de sensibile, de obicei nediscutate, zona cercetării sau zona imprimeriei, pentru că nu erau chiar instalații, dar modul cum le-au expus, modul prin care și-au gândit anumite lucrări tinerii, în mod special, au uimit. Nu sunt singura care am recunoscut că este o expoziție de succes, a fost o expoziție vizitată, în online se știe deja. Sperăm să continuam cu proiectul acesta și echipa lor. Poate nu vor renunța curând și vor putea să îl facă un proiect de viitor, pe doi, trei ani, nu viitor însemnând o lună, două. În direcția aceasta, programul 2017 – 2018 pentru Galeria Orizont a fost gândit să alterneze tinerii, arta tânără cu arta artiștilor consacrați, nu neapărat maeștri, spun artiști consacrați.

SRS: Ce înseamnă artă tânăra, la ce se gândesc tinerii, cât de învârstă…?

GC: Cei care au terminat, sunt licențiați, sunt la Master și după, până în 35, 40 de ani. Uniunea Europeană ne-a impus acum ca baremul aplicațiile să fie până în 40 de ani.

SRS: Deci suntem tineri până în 40 de ani… că nu mai suntem până în 40.

GC: Dar să știți că e recent, de puțin timp s-a trecut la 40, limita era de 35. Și atunci, Galeria Orizont caută să și descopere cu ocazia asta ce interes, pentru artele decorative, mai există în rândul tinerilor fie ei studenți. Vor fi două expoziții ale studenților anul acesta la Orizont, iar la Galateea vor fi studenți de la Cluj, vor veni în vară. La Galateea sunt trei fete masterande (SRS:: “Ceramiste”), ceramiste sunt și e posibil ca expoziția lor să apară într-o revistă de prestigiu și de specialitate din Europa, Neue Keramik. E posibil că va fi un articol despre ele, am fost atenționați să trimitem un articol despre această expoziție. La Galeria Orizont, după expoziția “e-vaporatus – volumetrie permisivă”, va fi o expozție a artelor textile, dar din zona textilelor tradiționale. La noi în România, artă textilă tradițională, țesătoria, războiul vertical sau orizontal, tehnici pe care nu le cunosc, mă abțin… dar au tehnici specifice acestei arte și care foarte curând, nu vor mai fi folosite din lipsă de interes pentru țesătorie, lipsa țesătoarelor propriu-zise, o ramură iarăși pe cale de dispariție, iar artistul își face singur. Nefiind un public doritor să cumpere, un potențial cumpărător, atunci interesul artistului de a lucra în zona aceasta scade. Expoziția care va fi în martie – aprilie, este artă textilă, aprilie – mai la Orizont – “Transparență – expoziție despre sticlă cu sticlă”, organizată de sticlari și cam atât. Nu devoalez chiar tot.

SRS: Asta ne obligă să ne mai vedem, să ne mai auzim chiar aici în studiul Smart FM.