Ioan Bolborea
Luni, 20 martie, invitat in emisiunea “Artă prin gaura cheii” este sculptorul Ioan Bolborea. Autor al multor monumente bucureștene, printre care se află “Caragialiana” din fața Teatrului Național Bucuresti și viitorul monument al Unirii, Ioan Bolborea vine în studioul Smart FM să ne spună poveștile nașterii și făptuirii acestora. 

O incursiune în viața scultorului Bolborea - De la copilărie la “Monumentul Marii Uniri” - INVITAT: Ioan Bolborea - 20 martie 2017

by Steluța Roșca Stănescu | ARTĂ PRIN GAURA CHEII, la SMART FM

SRS: Ioan Bolbora, în această seară, nu vreau să-ți fac eu o prezentare, pentru că știu că povestești frumos și vreau să ascult de la tine poveștile copilăriei. Așa că, Ioan Bolborea, unde te-ai născut, cum a fost copilăria ta?

IB: Da. M-am născut la Hunedoara, dar asta fost o întâmplare, că tata era în armată acolo și mama s-a dus acolo să-l vadă, în sfârșit… atunci m-am născut. Dar, de crescut și de când îmi aduc aminte de copilăria mea, a fost Făgărașul și Brașovul. Erau bunicii din partea tatălui, acolo mi-am format și personalitatea și am învățat să și muncesc și mai mult, cum erau bunicii mei destul de hotărîți în viață, au și suferit din treaba asta, am învățat foarte multe de la ei. Pot să spun că, copilăria mea, în afară, sigur, de școală, am învățat fiindcă i-am avut pe bunici foarte aproape. Și, erau niște ardeleni, era perioada aceea când unul din familie pleca în America și cei ce stăteau aici primeau bani și cumpărau pământ, oi, păduri, măr rog, tot ce e, casa, casa cea mai mare etc., în momentul când venea fratele bunicului să aibă pe ce pune mâna. Numai că, atunci când să vină fratele din America, au venit comuniștii și le-au luat și pământul (râde), oile, le-a luat tot… dar, le-a mai rămas casa, pentru că pe aia s-au judecat… și din oile alea, nu știu, au mai rămas 100 de oi. Eh, doar că într-o iarna, cum le țineau ei prin curte, au venit lupii. Și știți cum e povestea, lupii mănâncă una și fuge cu ea…nu…aia fac prăpăd, nenorocesc. Ei, când s-au trezit bunică-miu și cu bunica-mea dimineață și-au văzut ce prăpăd e acolo, îmi povesteau ei mie, și-mi ziceau: “măi Ioane, abia atunci am văzut că Dumnezeu și-a întors fața de la noi. Sigur că, atunci, fiind copil, nu mi-am dat seama de durerea pe care au suportat-o, cât au suportat ei pentru că le-au luat toate dar, mai târziu mi-am dat seama că, și ăsta ultimul lucru, că și animalele, astea, sunt împotriva lor. Asta, asta i-a durut cel mai mult. Ei și, în sfârșit, ei s-au refăcut, au crescut zece copii, douzeci de nepoți, și, printre ei, eu am fost așa mai… nepotul favorit. Nu știu de ce, dar ei aveau mare grijă. Deci, vacanță de vacanță mă duceam acolo, învățam de toate, de la săpat, la încărcat carul cu fîn, la călărit caii și-i duceam la pășune, la păscut și-i aduceam înapoi, în sfârșit, să mulg oile, vacile să…deci, toate, toate lucrurile astea pe care le vezi doar la țară și doar în acea perioadă… nu știu dacă copiii mai au astfel de curiozități. Repet, a fost o experiență a copilăriei destul de frumoasă și destul de înțeleaptă, așa, pentru că bunicii nu numai că aveau răbdare cu mine dar, tot timpul încercau să mă învețe ceva din viața lor, sigur că da.

SRS: În perioada aceea, descoperisei deja că îți place să sculptezi?

IB: Ah, nu, nu… asta a venit mult mai târziu și asta a venit tot așa că, fac paralele din astea, din întâmplări… dintr-o întâmplare, am dat în clasa a VIII-a, venisem de la Școala Generală Johannes Honterus. Pe lângă Biserica Neagra era o școala, acolo-n Brașov, români și germani și o școală teoretică. Și am venit la Liceul de Arte din Brașov, dar și acolo erau din clasa a cincea, douăzeci și patru de copii care dădeau examenul de clasa a VIII-a, a XIX-a. Deci, noi care veneam de la alte școli, era destul de greu ca să intrăm. Era o dată proba plastică, desen și pictură și trebuia să treci de proba asta și apoi erau română, matematică și istorie. Ei, noi aveam șansa, cei de la teoretic, să luăm note mai bune la teorie și să compensăm și să intrăm față de ceilalți care erau mai buni la plastică dar la teorie mai puțin buni. Eh, cam așa s-a întâmplat, am intrat de la alte școli cam cinci sau șase copii (intervine SRS: din cei aproape douăzeci și cinci)… din cei douăzeci si cinci, da. Sigur că eu până la liceu, în afară de bibelourile lui mama, nu prea am văzut sculpturi în viață și cum să spun, prima oră de sculptură, imi aduc aminte, așa cu teama, că aveam un grec care era atunci profesor și ne-a pus pe fiecare să vadă ce știm să facem. Eu nu făcusem nimic, nu numai eu… și ceilalți. Dar la mine s-a oprit pentru că tema era “Maternitate”. La mine s-a oprit, asa, și zice: “Eu la tine nu pot să dau mai mult de trei pentru compoziția asta, la care, bineînțeles, îți dai seama, ma apuca groaza și frica că, lasă că iau nota asta… eu am intrat greu la liceul ăsta, eu nu venisem pentru sculptură, eu venisem pentru pictură și desen. Și mă duc la grec și spun, Domnul Profesor, știți, mai lăsați-mă și pe mine după ore să mă acomodez și eu cu modelajul, cu plastelina, cu lutul, în sfârșit… omu, de bună credință, a zis: “Da, poți. Să vii după masă la orele mele, poți să modelezi, stai într-un colț și modelezi, să-ți revii și tu, să ajungi măcar la nivel. Eh, ceea ce am și făcut. Am venit de frică la început, apoi a început să-mi placă încet, încet și prin trimestrul al III-lea s-au schimbat profesorii. El a plecat și-a venit Florin Codre. El atunci tocmai terminase facultatea și tot așa, chiar nu ne cunoștea pe niciunul, venind atunci nou, nu ne cunoștea pe niciunul și-a zis: ”Hai să facem un portret”… vă dați seama în clasa a XIX-a noi abia învățam să facem un ochi, o gură, un nas… să faci un portret, era ceva îngrozitor… în sfârșit, ne-am apucat noi fiecare și am început să facem un portret. Acum, știți cum e, în patru ore… profesorul a venit la sfârșit și fiecare am făcut ce-am putut. Eu mi-am dat seama că nu pot să fac tot portretul, doi ochi, nas, gură, urechi (intervine SRS – “era prea mult” – (răde))… eu mă chinuiam la un ochi… și atunci am făcut un volum, volumul capului și volumul gâtului… și pe urmă mai făcut eu un ochi (răde), am mimat eu acolo cu un ochi, o ureche și cam așa… să-l dau pe partea pe unde vine profesorul, din profil (râd amândoi)… da… și așa am și făcut. Toate desenele sunt puse de obicei la corectură… așa… și copiii sunt în spatele profesorului… și este o discuție la fiecare lucrare în parte. Când a venit rândul meu, s-a uitat și zice: ”al cui este portretul?”. Eu, care și-așa eram speriat de ăsta, din spate de-acolo: “Al meu.”. “Da, foarte bine, ia du-te și învârte-l”. Când l-am învârtit și l-am sucit așa, s-a văzut că pe partea cealaltă nu mai există urechea, nu mai există nimic (răde). Da. Și stă el stă, se uita, se uită și zice: ”Dom’le, băiatul ăsta este singurul care are stofă de sculptor”. Vă dați seama că în momentul acela mi-a căzut fața, mi-a căzut tavanul. “Da”… s-au uitat colegii… eu care eram prostul satului acolo (râd amândoi), dintr-o dată… da… și mi-a motivat, zice, chiar atunci a motivat, că a auzit el un fel de rumoare acolo, un fel de neânțelegere, că nu văd, că nu știe să facă ochi, că nu știe să facă urechi dar, este singurul care a înțeles volumul mare, cum intră gâtul, da, în cap, adică în diagonală, mă rog, restul, toți făceau gâturile drepte… așa învățaseră ei. Eu, simțind lucrurile, am dat sens exact, al volumului… deci, am înțeles volumul. Că de fapt, în sculptură, asta este și foarte important, să înțelegi în mare volumul. După aia vin detaliile, și fiecare le face cum… dar dacă pui detaliile pe un volum prost construit, ca și cum ai face o casă, o faci prost și pui geamuri și pui aia și aia dar ea stă se se dărâme… așa și o lucrare e în primul rând o arhitectură… o lucrare de sculptură, este o arhitectură, este clar. Și apoi construcția așa… și apoi vin detaliile, apoi vin ferestrele, apoi vine modelajul, asta în funcție de fiecare, cum i-a dat Dumnezeu, talentul.

c Constantin Brancoveanu lucrare lealizata de sculptorul Ioan Bolborea

Constantin Brancoveanu lucrare lealizata de sculptorul Ioan Bolborea

SRS: Ascultați emisiunea – “Artă prin gaura cheii” de la Smart FM – “Un radio cu emoție”. Continuăm dialogul cu sculptorul Ioan Bolborea. Pe site-ul tău, bolborea.ro, am găsit imagini cu monumentele create de tine și amplasate în diverse orașe ale țării. Mă refer la Monumentul Infanteriei Române din București, la Monumentul Reconcilierii Naționale din Arad, monumentul Horia, Cloșca și Crișan din Alba Iulia, Burebista – Regele Regilor din Orăștie, Eugen Ionesco – monument aflat în Slatina, Alexandru Ioan Cuza aflat în București, ultimul pe listă, amplasat deja, fiind Carageliana, aflat în fața Teatrului Național I.L. Caragiale din București. Monumentul lui Brâncoveanu în ce stadiu este? A fost, a fost sau nu a fost amplasat?

IB: Deocamdată nu a fost amplasat. El este turnat, este în bronz. Urmează acum să se facă proiectarea și să se ocupe cei de la MPT și să luam avizul de la Ministerul Culturii ca să-l putem amplasa. Deci, este în faza de așteptare.

SRS: Unde va fi amplasat?

Constantin Brancoveanu lucrare lealizata de sculptorul Ioan Bolborea

Constantin Brancoveanu lucrare lealizata de sculptorul Ioan Bolborea

IB: În fața Palatului Mogoșoaia. Și apropo de el, l-am gândit, pentru că am lucrat vreau să vă spun, trei sau chiar patru ani la piesa asta. El a început cu un concurs care trebuia să fie acum patru sau cinci ani, pentru această lucrare în fața Mogoșoaiei, Palatului Mogoșoaia și între timp nu s-a mai ținut concursul, au participat unul sau doi candidați… în sfârșit, s-a renunțat la lucrare. Eu am avut noroc, am făcut Premiile Brâncoveanu pornind de la această lucrare, pentru Alexandrion. Cei de la Alexandrion ne-au spus să-l măresc, să-l fac la doi-trei metri că vor să-l prezinte, că vor să-l țină pentru ei, în sfârșit, să aibe și un Brâncoveanu. Apoi s-a renunțat și la faza asta dar am rămas cu lucrarea… și în final, cei de la primărie s-au hotărât să-l facă și să-l pună în fața Palatului Mogoșoaia. Deci, are o istorie și acest monument (surâde sarcastic), fericit în final pentru că, (intervine SRS: adică, uite va fi amplasat) va fi amplasat acolo, tot răul este spre bine pentru că am făcut mai multe variante și acel Brâncoveanu, să zic, boier bogat, în sfârșit, îmbrăcat foarte bine, boierește… dar, am făcut acum un altfel de Brâncoveanu, tocmai c-am avut timp… și am făcut un Brâncoveanu care, era un Brîncoveanu înainte de moarte, înainte de sacrificare. Deci, și din punct de vedere anatomic, i-am lungit degetele, portretul l-am dus spre pictura bizantină, l-am dus spre arta bizantină, în general. L-am făcut ca o icoană, l-am lungit, în sfârșit… Și cu veștminte destul de, să nu zicem sărace dar, simple. Adică, chiar când el trecea prin momentele acelea de groază și se apropia de Dumnezeu, și atât el cît și copiii lui au murit pentru această credință, și așa am și vrut să-l fac… semnul este de închinăciune și cu portretul și cu totul, spre ideea asta a fost făcut, și-așa l-am și turnat și vreau să-l prezint.

SRS: Am postat pe pagina de Facebook “Artă prin gaura cheii”, pentru cei dintre dumneavoastră care doriți să vedeți, aceste lucrări realizate de Ioan Bolborea. Am postat un grupaj pe pagina de Facebook “Artă prin Gaura Cheii”. Vreau să revenim, pentru că, îmi povesteai înainte de emisiune niște întâmplări absolut uluitoare legate de o parte dintre aceste monumente cum ar fi spre exemplu pățania sau… pățania, nici nu pot să-i spun pățanie, ceea ce s-a întâmplat cu Eugen Ionesco din Slatina.

IB: Da, a fost așa, cu omor, nici nu știau unde s-o amplaseze. Eugen Ionesco… i s-a întâmplat, de ce a scris, asta i s-a-ntâmplat și după… (râd amândoi). El a fost amplasat să zic, acum zece ani într-un parc la Slatina, iar compoziția lui este cu o mâna rezemată pe un fel de gard decorativ. De fapt, era balustrada, cea de la Paris unde stătea el pe balcon, fotografia și punea mâna pe o balustradă. Eh, am folosit elementul ăsta decorativ și l-am inclus în compoziția respectivă a monumentului. Doar că, după doi ani de la dezvelirea monumentului, au venit niște, să zicem, rommi, ca să nu le zic țigani (dar, eu tot țiganii le zic, că vorbesc și de caracter nu numai de etnie), care au venit acolo, în parc… gardienii erau pe-acolo și le-au spus: “Șefu’, știi, ne-au trimis ăia de la Primărie să luăm gardul, să-l ducem acolo”…și drept care, au venit, au tăiat elementul respectiv de 2 m și duși au fost. Acum, asta e o întâmplare să zicem hazlie până la urmă, pe de altă parte, cei de la Primărie, nu au mai făcut niciun fel de încercare sau, mă rog, am avut două discuții dar, o încercare clară de a pune înapoi, pentru că eu am gardul respectiv, am elementul să-l pun. Sigur, la-nceput am cerut și eu niște bani pentru turnare, pentru modelaj, pentru că l-am făcut din nou… dar, nu s-a dorit, s-a zis că e prea scump. Doresc cu aceasta ocazie să spun că nu vreau niciun ban, puneți-l voi, doar să-l puneți. Să-l puneți și să fie lucrarea întregită (intervine SRS: “să-l puneți, să fie lucrarea întregită”), pentru că nu este normal să stea omul cu mâna în aer așa, se vede, să aștepte pînă vin băieții cu gardul de la Primărie înapoi. (intervine SRS: “Absurdul lui Eugen Ionesco”). Exact asta vroiam să zic, în final, este ceva de Eugen Ionesco.

SRS: Unde lucrezi toate aceste monumente?

Ioan Bolborea: Mi-am făcut un loc în Giulești-Sârbi, cum îi zic eu, Fabrica, cu toate că unii zic că mă dau cam mare dar, așa este, este o Fabrică de Artă. Adică sunt ateliere de ipsoserie, de modelaj, de cizelură, de mărirea lucrării… există și un spațiu afară, unde am mărit majoritatea lucrărilor deci, e o fabrică… unde am și cuptoare de bronz, cuptoare de recalcinare, de topire… deci, un întreg arsenal acolo, unde pot să fac o statuie de la cap la coadă, încep să pot să modelez și s-o duc în bronz.

SRS: Și toate aceste amenajări, utilări, le păstrezi numai pentru tine sau le pot folosi și alții?

IB: Nu, nu. Sunt doar ale mele și le-am făcut doar pentru mine. Sigur că au fost și colegi care au venit, le-am turnat acolo lucrări mai mici, mai mari, în sfârșit… dar, asta a fost o altă latură. Dar, repet, lucrările mele acolo fost făcute în mare parte și acolo, sper să mai și fac ce mai am de făcut.

SRS: Scriitorul Ioan Grosean i-a spus – “Căruța cu paiațe”, academicianul Răzvan Theodorescu i-a spus – “Caragialiana”, Pavel Șușară a intitulat-o – “Lumea lui Caragiale”, toți vorbim despre monumentul aflat în fața Teatrului Național – Ion Luca Caragiale din București. O lucrare cu multe personaje caragialiene, pline de viață, în mijlocul cărora tronează chiar Ion Luca Caragiale, marele dramaturg și fost Director al Teatrului care-i poartă astăzi numele. Ioan Bolborea, care este numele pe care i l-ai dat tu acestei lucrări?

Caragialiana (faza ipsos), grup statuar realizat de sculptorul Ioan Bulborea si amplasat in fata Teatrului National IL Caragiale din Bucuresti

Caragialiana (faza ipsos), grup statuar realizat de sculptorul Ioan Bulborea si amplasat in fata Teatrului National IL Caragiale din Bucuresti

IB: De fapt, prima data a fost Domnul Academician Răzvan Theodorescu care i-a spus Caragialiana și am adoptat numele ăsta. Dar, venind la istoria acestei lucrări, vreau să subliniez că a fost un concurs din 2002, care a fost anul Caragiale, am participat la el și l-am câștigat. Dar eu mă gândeam la început să fac un Caragiale (intervenție SRS: “Imi cer scuze ca te întrerup. Concurs organizat de cine?”)…de AMPT, Primăria Generală a Capitalei. Și, am rugat o prietenă să-mi dea niște poze de la Muzeul Literaturii cu Caragiale. Printre pozele respective, mi-a dat o poză în care Caragiale era într-un fel de tramvai deschis așa, căruță, tramvai la Viena, și mi-a plăcut tare mult și am zis bun, îl pun pe el în această căruță, tramvai ce-o fi dar, ce fac cu restul oamenilor… și atunci mi-a venit ideea… păi stai puțin, personajele lui nu?… și așa s-a ajuns la această compoziție, “Căruța cu paiațe” sau “Caragialiana”… și, am făcut cele șaisprezece personaje pe care mi-am făcut timp, pe aproape opt ani de zile, schimbând ce puțin de trei, patru ori fiecare personaj. La început am făcut compoziția în atelier, am început să o modelez, am chiar terminat-o așa modelat și când am văzut-o nu mi-a plăcut. Am zis Dom’le, sigur că avem macheta, aveam două-trei machete mici, alea rezistau la mărimea respectivă, mari, nu mai avea niciun farmec, era așa o etalare de personaje, care nu aveau de fapt nicio emoție artistică. Ori, lucrul acesta se simte, nu îl ai și tu simți că nu e, trebuie să fii sincer, de fapt, aici este forța unui artist, aici este marea forță, să renunțe la lucru pe care l-a făcut și să se gândească, să regândească toate compoziția. Și atunci am scos, v-am spus că am un teren destul de mare, aproape 1 ha, o grădină și am făcut o instalație acolo, am pus scheletul acestei căruțe și pe care am început să construiesc personajele din nou, fără să mă mai uit la machetă, le aveam în cap și le-am reformulat, recompus în spațiul liber. Eh, dar și aici mi-a fost foarte greu pentru că a trebuit să schimb tot timpul, să schimb atitudinea lor, să schimb fizionomia, să schimb, în sfârșit, compoziția. Pentru documentare a trebuit să mă uit la pozele actorilor, să mă uit la cum jucau ei în piesele de teatru, la gestica (intervine SRS: “Sunt actori care au jucat în piesele lui Caragiale? Cine sunt personajele, cele șaisprezece personaje?”). Nu sunt toate, unele sunt și anonime pentru că nu am găsit și un corespondent.

Dar printre cei mai importanți sunt Giugaru… apoi, Dem Rădulescu, Bulandra, Doamna Bulandra, îmi scapă acuma, Birlic. Deci, unii dintre cei mai importanți actori, am reușit și am găsit corespondență între ceea ce voiam eu să fac și felul cum jucau ei, jucau ei rolul respectiv. Spre exemplu, Mircea Diaconu când a venit la dezvelire, s-a uitat cam lung așa la statuia unde era el, Farfuridi. Acolo, dom’le, nu ești dumneata acolo, acolo este personajul respectiv și atunci s-a liniștit (SRS râde), că exagerasem și portretul și mâinile și tot, să mă duc spre personajul respectiv. Da. Și de-asta spun ca a durat atât de mult și-apoi cred că în final am aruncat tone din elemente astea din ipsos. Au venit șaisprezece camioane de câte 20 t să arunce tot molozul, restul de muncă care a durat opt ani (intervine SRS: ” resturi din câte machete, practic până s-ajuns la final, câte?”)… cred că până s-a ajuns la final au fost 20 de variante (intervine SRS: ” douăzeci de variante în mărime naturală”), douăzeci de variante în mărime naturală, ba chiar mai mari, personaje… personajele, că personajele sunt mai mari decât mărimea naturala. Și, de-asta spun că, oamenii zic că, costă. Vreau să zic că, o sculptură și un monument, costă și trebuie să coste pentru că, sunt nu numa’ bronzu’ cum zic… că: “păi ce, a costa numai bronzu’?”… sunt materialele, apoi oamenii, apoi gazul metan, curentul, în sfârșit… și în primul și-n primul rând, dreptul de autor, pentru că (intervine SRS: ”creatia”) dreptul de autor este creația și asta trebuie să fie plătită. Eu acum am avut privilegiul, mă rog și șansa în viață, să fac mai multe lucrări dar, unii colegi de-ai mei fac o lucrare in viață deci… (intervine SRS: ”vorbim de o lucrare monumentală”) vorbim de o lucrare monumentală, despre asta este vorba. Sigur, aici la noi, când se aude că se iau bani prea mulți, dar nimeni nu știe câte muncă, câte costuri, exact… un personaj, vreau să vă spun, al meu, trece prin trei, patru stadii. Deci, o dată în lut, o dată în ipsos, o dată în ceară și a patra în bronz. La fiecare stadiu din ăsta, se muncește. Cu oameni, cu talent, cu scule, cuptoare. Deci, există, există o mare cheltuială. Și atunci, trebuie, trebuie să ai bani. Fără bani nu se putea face și niciodată nu s-au făcut momente fără bani. Pentru că asta este, și când îți faci o casă… (intervine SRS: ” Nici nu trebuiesc făcute monumente fără bani. Vorbim de artiști și artiștii trebuiesc plătiți. Și cred că suntem datori în această țară să înțelegem acest lucru”). Și curios este că de obicei se bagă și sunt cei mai supărați cei care nici măcar nu cunosc problemele acestea și doar se miră de suma. Eh, de multe ori suma nici nu acoperă. Eu vreau să vă spun că suma pe care am luat-o, de un milion si cinci sute de mii de euro la această compoziție cu șaisprezece personaje, nu a acoperit lucrarea, plățile. Pentru că, de obicei, pentru o lucrare (intervine SRS: ” costurile efective nu mai vorbim de creație”) costurile efective, sigur că da. Costurile unei lucrări cum am făcut eu, a unui personaj costă patru, cinci sute de mii de euro. Dar, șaisprezece… deci, de-asta vreu să spun că nu sunt așa de, de…

SRS: Cum ia naștere o asemenea lucrare, dincolo de documentare și de poveste? Cât de pasionat ajungi să fii de personajul pe care-l crezi?

IB: Eu cred că, ca și în căsnicie, prima dată e șocul, prima întâlnire, îți place, nu?… apoi faci actul respectiv, câștigi concursul (râd amândoi), apoi lupți ca să fie bine, lupți să fie… vin copiii, vin ideile și încet, încet îți creezi lumea ta, lumea artistică și cealaltă lume, lumea de zi cu zi. Acum sigur că, și aici în funcție de tema, de ceea ce vrei să faci, poate fi una mai simplă și alta mai complexă și cere mai mult timp și mai multe speranță. Dar, în toate trebuie să iubești lucrul pe care-l faci, ca de altfel și în căsătorie.

SRS: Suntem la emisiunea “Artă prin gaura cheii” și povestim împreună cu sculptorul Ioan Bolborea despre monumentul aflat în fața Teatrului Național din București, monument intitulat până la urmă, Caragialiana. Înainte să te întreb de catalogul acestei lucrări, te rog povestește-mi cum se face transportul unui astfel de monument, cum se face montajul?

IB: Hai să vorbim despre lucrare, ea este mai elocventă. Fiecare personaj este dus la fața locului și acolo l-am montat pe structura de acolo (intervine SRS: ” transportat când? Ziua, noaptea?”)… transportat noaptea, sigur că noaptea… cîte două-trei personaje, cu tot spectacolul, oprind circulația, trecut cu mașina cu girofar, cu comentariile respective, destul de amuzante unele dintre ele. Apoi, duse acolo la fața locului și apoi montate piesele, una câte una. A durat destul de mult montajul aceste lucrări, un an și ceva, pentru că în momentul în care am început să decopertăm acolo, să scoatem pământul, am ajuns dedesubt la un garaj, iar cei de la Intercontinental, care dețin garajul respectiv, ne-au oprit lucrările pentru că le era frică să nu le cadă statuia în garaj (intervine SRS: ” în garaj direct”)… în garajul lor, si ne parchează căruța în garajul lor. Acum, s-a dovedit că… a fost un proces…a trebuit să aduc un inginer de rezistență, și ei și noi… și s-a dovedit că nu, mi-am scos de-acolo aproape 100 t de pământ și în locul lui s-au opus 25 t, atât cântărea. Am cântărit fiecare piesă ca să vedem ce greutate are respectiva lucrare… și asta durat un an de zile. Și după un an de zile, am început să putem să construim, să facem tot platoul acela și să punem lucrarea.

SRS: Există și un catalog al acestei lucrări. Pentru cei interesați să vadă detalii și etape de lucru ale acestui monument, cum pot intra în posesia catalogului?

IB: Din păcate, eu am încercat la început să distribui albumul la librării, și-n Brașov și aici în București dar, iți ia prea mult timp, ei nu-ți iau prea multe bucăți… două, trei și atunci, până la urmă, te lași păgubaș. Dar, am mai avut un distribuitor care a trimis vreo 150, 200 de cataloagele la diferite biblioteci. Dar, le-am distribuit și eu, când am avut spre exemplu și expoziția cu Marea Unire, am dus și cataloagele acestea. (intervine SRS: ” Pe situl bolborea.ro ai date de contact. Dacă cineva vrea cu ardoare acest catalog, să te contacteze, să-ți timită un mesaj?)… Deocamdată, ce să spun, nu am pus la punct toată această filieră (intervine SRS: ” Adică site-ul funcționează însă, nu poți momentan, povestea cu cataloagele”)… da, da… nici nu m-am gândit de fapt, ca să fiu foarte sincer, că s-ar putea face așa ceva. (intervine SRS: ” E de viitor, se poate rezolva”)… da, e o idee.

SRS: Aș vrea să încheiem acest subiect cu părerea unui critic de artă. Pavel Șușară spune despre acest monument, Caragialiana, următoarele: “Prin toate dimensiunile sale, de la cele conceptuale, filozofice, estetice și până la cele care se referă direct la componentele tehnice și materiale, de la mesajul uman și atitudinea morală și până la așezarea în spațiu și forța de impact, lumea lui Caragiale este cel mai important eveniment al sculpturii de for public din spațiul romanesc, de la ansamblul lui Brâncuși de la Târgu Jiu și până astăzi”. Ioan Bolborea, ai câștigat un concurs în urma căruia ar trebui, în piața Alba Iulia din București, să amplasezi monumentul Marii Uniri, monument pus pe poziție sau așa și-ar dori Primăria, sau așa și-ar fi dorit primăria, cu ocazia Centenarului Marii Uniri. Deci, ar trebui să fie inaugurat pe 1 decembrie 2018. A început amplasarea lui, ai început să-l pui pe poziție?

IB: Nu am ce să pun pentru că, nici măcar nu am început să-l fac, doar în ipsos, să fie moduli și elementele importante în această lucrare, să fie doar la faza de ipsos. Concursul a fost în 2007 câștigat și de atunci fac zece, cincisprezece variante, nici nu mai știu câte, pentru că, cei de la primărie, încă nu se decid să-mi dea banii respectivi ca să pot să încep monumentul de la Alba Iulia, monumentul Marii Uniri. Sigur că, orice aș face, orice minune, nu o să reușesc să mai pun monumentul. Doar, să facem o parte din lucrare sau, mă rog, să facem o modalitate de a arăta, sau ipsos, sau rășină, să arătăm cumva, cum va fi lucrarea. Dar, lucrarea propriu-zisă de sticle și bronz, va dura cel puțin trei-patru ani, făcutul ei.

SRS: Cât de mare va fi acest monument? Sau cât de mare l-ai gândit să fie?

IB: Lucrarea inițiala fost pe orizontală și avea 25 de metri diametru, înălțimea, cam 2-3 m. Dar, mi-am dat seama că in piața respectivă, dacă țin o astfel de lucrare pe orizontală, ea nu se vede… și atunci ar trebui s-o ridic în spațiu…și atunci mi-a venit ideea de cupolă.

SRS: Și nu se poate ajunge la ea, că înțeleg că este rondul din Piața Alba Iulia.

IB: Da, se poate, că e o trecere. Eu am gândit lucrarea și cu treceri… și mașinile să treacă pe dedesubt, să fie cu pasaj, să fie magazinele, să fie chiar în interiorul lucrării, să am o galerie de artă, să am un fel de Muzeu al Unirii sau o galerie de artă deci, de asta l-am și făcut din bronz și sticlă, să fie și luminos în interior. Sigur, am foarte multe variante. Fapt este că, acum, ar trebui Primăria să se hotărască clar pe ce variantă și să începem lucrarea pentru că, chiar nu mai este timp. Eu sper că, totuși, anul ăsta, se începe lucrarea, mai ales că s-a făcut pe lângă Primărie, în memoria acestei zile, s-au ales două monumente, al meu și al lui Florin Codre cu o ecvestră. Deci, toată festivitatea asta este organizată într-un anumit fel, al cărei președinte este academicianul Răzvan Theodorescu și i se spune Centenarul. Deci, tot ce se face acolo este în cinstea acestei zile, tot felul de manifestări. Eu sper să nu se ajungă numai la muzică populară și mititei și cu asta să terminăm și Centenarul ăsta, eu sper să se facă și lucruri serioase care s-au pus acolo și în această onoare al Centenarului, să se facă aceste sculpturi, aceste monumente. De altfel, și pe lângă guvern există așa-zisul Centenar, care s-a început cu mare tam-tam și acum nu se mai aude nimic. Am impresia că și Secretarul de Stat a demisionat, dar nu a demisionat pentru Centenar, a demisionat pentru alte lucruri.

SRS: Urma să se facă un Monument al Unirii cu ocazia Centenarului lângă guvern?

IB: Nu, nu. Pe lângă guvern există, cum să spun eu, această mică organizare a Guvernului, cu Secretari de Stat, cu tot felul de funcționari, care să se ocupe de toate festivitățile, de tot ce trebuie ca să omagiem Marea Unire.

SRS: Era un proiect. Să revenim puțin la ultima variantă, ideea că, acum este pe verticală și cât de mare?

IB: Are înălțimea de 18 m și un diametru de 27 m.

SRS: Și va fi practic din sticlă și bronz.

IB: Din sticlă și bronz, din niște moduli din sticlă și bronz, iar personajele care se unesc vor fi din bronz.

SRS: Ce reprezintă acele personaje, de ce le-ai gândit așa?

IB: Ele sunt foarte multe, în jur de câteva zeci, sute, care au și mișcarea de a se uni cu mâinile și de fapt, asta era și ideea, ca această Unire a fost făcută de popor, ei sunt foarte importanți și nu am pus încă personalități care, au avut importanța mare, dar aici am vrut să pun Unirea care era făcută de popor și asta am făcut în toate compoziția, (intervine SRS: ”dorința oamenilor de a se uni”)… dorința oamenilor de a se uni.

SRS: Ioan Bolborea, cine-a avut ideea ca Centenarul să fie sărbătorit și printr-un monument, printr-un act artistic? Cum a plecat această poveste a monumentului Marii Uniri?

IB: În 2007, revin la data asta, când s-a facut concursul, idee a fost pornită de la Asociația Ofițerilor în Rezervă, care-a făcut o cerere atunci către Parlament și apoi către Preșidenție, care la rândul lor au trimis această formulare al lor, dorința lor către Primăria Generală (intervine SRS: ”Deci, cerea fost aprobată de Parlament, de Președinție și a fost trimisă către Primăria Generală”), iar în urma acestor scrisori au făcut concurs al Marii Uniri.

“MONUMENTUL MARII UNIRI” – MACHETĂ ȘI CONCEPT

SRS: Și câți au participat la concurs?

IB: El a fost făcut destul de repede, cred că au fost patru, dar au rămas la urmă trei, că s-au mai retras, trei candidați.

SRS: Și cum facem să fie pus pe poziție?

IB: Acum, durând atâta timp, repet, el trebuie făcut și trebuie să ne ajute în primul rând Doamna Primar cu care sper să reușesc să ajung într-o audiență. Mă duc cu toate planurile, planurile lucrării, să explic timpul, să explic detaliile, cum se face un monument și cat timp trebuie, ce mai avem de făcut ca să putem duce la bun sfârșit acest proiect. Sigur, trebuie să accepte și Consiliul General al Primăriei, pentru că ei semnează pentru buget, mai ales că va fi un buget al lucrării separat și sper, sper și iarași sper de atâția ani, cu Doamna Primar, care văd care o bună voință și, mă rog, o aplecare către artă și chiar arta monumentală. Sper s-ajung la dânsa și să discut această temă. Lucrarea este destul de complexă, pentru că nu depinde numai de mine aici, dacă ar fi fost numai cu bronzul… dar, noi trebui să aducem specialiști în sticlă, trebuie să găsesc o firmă care să poată să facă structura din sticlă, să fie o sticlă rezistentă în timp la tot felul de intemperii, la cutremur. Apoi trebuie să găsesc să fac un premontaj, se văd ce culoare este mai bună pentru bronz, să fac un tot unitar. Eu am făcut, spre exemplu, acum două săptămâni un premontaj în care am pus elemenți unu la unu, chiar acolo în piață. Și din ce-am văzut, ei rezistau, rezistau chiar foarte bine, foarte bine. Dar sigur, este un prim montaj, este dintr-un material ipsos care este destul de mort și nu poți să-ți dai seama decât de proporție, dacă sunt bune. Asta rezistă și este foarte important. Cum vă spuneam și la început, sculptura este o arhitectură în primul rând și chiar vreau, în primul rând, să fac o sculptură arhitecturală care să domine arhitectura în această sculptură.

SRS: Din ce povestești, da, pare o lucrare de arhitectură.

IB: Și elementele sunt cele mai importante aici. Deci, sticla și bronzul, trebuie să-și găsească armonia, care să poate să reziste împreună și apoi, dacă aș putea să duc mai departe această compoziție, să fac și un muzeu în interior, să fac în timp, nu eu, Primăria sau cine se va ocupa de lucrul ăsta, cu trecerea mașinilor pe dedesubt, cu magazinele și spații verzi pentru copii deasupra. Deci, ar fi un lucru extraordinar și un punct al Bucureștiului foarte frumos și un punct al Bucureștiului de atracție deosebită. Ar fi model, de secol XXI, unde să te duci, să stai cu mare plăcere în jurul acestui obiectiv cultural.

SRS: Deci, proiectul inițial și cel de viitor pe care ți-l dorești în final era ca, actualele căi auto, care se varsă în Piața Alba Iulia, să rămână cumva dedesubt, deasupra acestora să se creeze pasajele, mai exact poduri pietonale (intervine I.B. – “dar asta in timp”) care să ajungă în acest centru unde este construit monumentul (intervine I.B. – “să fie cu diverse locuri de joacă, în sfârșit, cît permite terenul acolo, de plimbat, de stat, deci, un loc ambiental. Dedesubt, acolo, se pot face magazinele, chiar parking-uri. În sfârșit se poate amenaja, există un astfel de proiect. Dar cel mai important și cel mai urgent lucru este să se înceapă, se punem lucrarea și apoi, se poate face și restul.”) Să se poate dezvolta în orice altă direcție. Sunt copleșită de poveștile tale. Vreau să te întreb, câți sculpturi în bronz, capabili să realizeze lucrări monumentale, are România în acest moment?

IB: Acum, vreau să vă spun un lucrur sincer. O să vă spun că sunt patru, cinci sculptori care fac sculptură monumentală. S-ar putea să fie mai mulți, nu știu, că trebuie să existe și șansă, să ți se dea, să ai curajul să participi, să ai curajul să reziști și să faci un monument. Nu este totul să fii un sculptor bun. Poți să fii un foarte bun sculptor și să nu reușești să faci niciun monument, pentru că este greu și din punct de vedere social și al nervilor și al tensiunilor, toată conjunctura asta. Poate lupți mai mult să reziști și să faci monumentul respectiv decât să lucrezi propriu-zis la monument. Dar, sunt patru, cinci sculptori care fac, printre care Mihai Buculei, Florin Codre… erau înainte Pavel Vasilescu, Mircea Spătaru, în sfârșit, făceau monumente și de foarte bună calitate.

SRS: Ei unde toarnă lucrările?

IB: Exista înainte Combinatul Fondului Plastic, acolo era fabrica artiștilor unde, printre altele….sticlărie, era și o turnătorie de bronz. Acum s-a ajuns la o turnătorie mai mică și, în sfârșit, nu de monumente. Dar, se poate turna la mine, unde este una dintre cele mai importante turnătorii în bronz pentru monumente și am înțeles că mai există la Arad, turnătorie de bronz.

SRS: Deci, dacă ei câștigă concursul cu monumente în bronz, tot la tine ajung până la urmă.

IB: Îi aștept și la mine dacă nu se descurcă în altă parte.

SRS: Deci, tot iei o parte din banii primăriei, cum s-ar zice.

IB: Îmi pare rău, dar tot așa se va-ntâmpla (râd împreuna).

SRS: Ioan Bolborea, de ce atâtea monumente istorice? Ești pasionat de istorie?

Monumentul Infanteriei Romane, faza atelier, sculptor Ioan Bolborea

Monumentul Infanteriei Romane, faza atelier, sculptor Ioan Bolborea

IB: Îmi place și istoria dar, așa au fost concursurile, acestea au fost temele și-a trebuit să lucrăm pe teme impuse, se zice ca în sport. De exemplu, primul monument, Monumentul Infanteriei (intervine SRS: ”aflat astăzi în parcul Kiseleff din capitală”) a fost primul eveniment la care au participat aproape 100 de sculpturi, erau anii aceia 1994, 1995, de mare având, să arătăm, să schimbăm ideea de monument, pentru că, până atunci, se făcea un anumit fel de monument comunist, mă rog, mai înflăcărat, mai cu tematică și acum, în sfârșit, aveam libertatea de a face cum dorim noi, cum vrem noi și chiar voiam să schimbăm, generația tânăra de atunci, voiam să schimbăm cum se face un monument, facerea unui monument. De-asta au și participat foarte mulți concurenți. Eu am ieșit pe locul doi, dar de fapt, locul întâi nu s-a dat. Așa concurs ca atunci nu a mai fost niciodată. După care, au urmat încă patru ani de concurs în care lua tot așa, câte unul, locul doi, în care încercau să arate schiță. Comisia nu era mulțumită, s-au schimbat multe comisii, s-au schimbat și cei din armată, în sfârșit, după patru ani au hotărât (intervine SRS: ” un concurs de patru ani”) Deci, mai mult concursul decât facerea lucrării propriu-zise (intervine SRS: ” minunat”). Și, după patru ani, că nu au mai rezistat nici cei din armată, au zis, domnule, trebuie să ne hotărâm și cu ajutorul Ministerul Culturii, au adus la o comisie și s-au hotărât, că rămăseseră numai doi, eu și cu Radu Aftenie. Eu nu am vrut să particip la început, ca am zis că m-am săturat patru ani, dar, până la urmă, trebuiau să fie măcar doi, doi care să ducă până la sfârșit calvarul, crucea. Și, m-au ales pe mine, că eu tocmai renunțasem la vechea ideie, o idee făcută dintr-o lucrare de-a mea. Deci, era foarte apropiată sufletului meu respectiva schiță, respectivul tăvălug care este acum cel pe care am pus soldații. S-a aprobat și am lucrat doi ani de zile la ea și-a fost pusă. Dar, a fost cea mai fastuoasă dezvelire, atunci a venit armata, a venit Președintele țării, Emil Constantinescu, a venit Prim-Ministrul, generali, vă spun, la niciun vernisaj nu a fost atâta lume, plus o paradă militară, s-a închis pe Kiseleff, paradă militară, infanterie. (intervine SRS: ”practic era un monument comandat de armată”). Sigur, armata a onorat dezvelirea acestui monument. Asta mi-a făcut o mare plăcere și mi-a dat așa, un imbold, pe care nu l-am mai părăsit nici in ziua de astăzi și m-am ținut de ideea de monument. Eu nu m-am gândit niciodată la început, niciodată, că voi face monumente, că mă voi axa pe ideea asta de monumente. Așa a fost să fie, repet. A fost și șansa mea, a fost șansă istorică, așa au fost vremurile și până la urmă asta este cel mai important în creație (intervine SRS: ”și până la urmă, ai construit un fel de infrastructură în jurul acestei idei de monument”). Am mai făcut cu mare plăcere un monument, cel al lui Eugen Ionesco, care e la Slatina și am spus în pauză, este un moment amuzant al acestui monument când au venit acei, mă rog, și-au furat acel gard. Dar, și aicea vreau să spun altceva. Delăsarea celor din Primărie și celor care conduc cultura, ca să fie nu numai devalizat, dar să nu fie reparat și restaurat, acel monument. Și dacă noi nu-l facem, artiștii în timpul vieții, nu ne refacem lucrările, pentru că nu este singura în această situație, este și monumentul de la Alba Iulia (intervine SRS: ” acolo ce au furat?”). Acolo, din 20 de omuleți, au furat cinci omuleți. Adică, i-au luat așa, ca au nevoie, la kilogram. (intervine SRS: ” cinci omuleți de bronz. Cam ce dimensiune avea un omuleț din acela?”) Cam în jur de 1 m, nu, 80 de cm. Și vă dați seama că într-o compoziție, să-ți fure cinci omuleți, dintr-o dată, nu mai e compoziția ta. E așa ceva, ce a mai rămas. Și acolo, am trimis scrisori și nu am primit niciun răspuns favorabil sau de vreun interes. Și atunci, mă gândesc că noi când trăim și se întâmpla astfel de lucruri cu lucrările noastre și cu monumentele, ce se întâmplă după ce nu mai suntem noi. Deci, noi trecem, artiștii, prin atâtea comisii, prin atâtea greutăți ca să facem un monument, iar apoi, nimeni nu mai are grijă de aceste lucrări. Nu înțeleg de ce atâta delăsare. Pentru că am văzut că oamenii și străinii și toți vin…când restauram aici, monumentul Carageliana, că vin, se uită, se fotografiază, unde să se ducă oamenii când vin, mai ales străinii… la astfel de lucruri, să vadă, la aceste monumente. Deci, de-asta spun că, măcar un dram de înțelepciune, un dram de dragoste vizavi de cultură și vizavi de monumente, și așa puține, și așa puține, pe care le avem, să pună punctul pe i cei de la Primărie și să aibă grijă de ele.

Monumentul Infanteriei Romane, lucrare realizata de sculptorul Ioan Bolborea

Monumentul Infanteriei Romane, lucrare realizata de sculptorul Ioan Bolborea

SRS: Cu Burebista cum a fost? Burebista, regele regilor.

IB: Burebista este singurul monument care a fost plătit, sponsorizat de un particular, de un doctor din America, care avea atunci o perioadă mai geto-dacică, făcea și niște colocvii pe tema asta, și-a strâns el banii și în sfârșit, voia să facă acest Burebista. La fel, eram la început, el s-a mai dus pe la niște sculptori…în sfârșit, nu a fost mulțumit de machetele făcute și în final a venit la mine, i-a plăcut machetă, și i-am făcut-o. Curios este că, ii datorez de fapt lui Brâncuși succesul pentru acest monument, pentru că respectivul a văzut ecorșeul și atunci omul a spus “păi dacă tu știi să faci așa ceva, un ecorșeu ca ăsta” sau mă rog, o statuie, că el nu știa că e ecorșeu, “atunci, îți dau ție lucrarea” (râd împreuna). Așa că, întâmplarea asta cu ecorșeul lui Brâncuși, așa am ajuns să fac prima statuie.

SRS: Cum este Monumentul Reconcilierii Naționale din Arad?

IB: Monumentul Reconcilierii este, din păcate, primul monument pe care aș vrea să-l transform un pic. Adică, aș dori, dar nu se mai poate acum, să iau reliefurile de pe el și să le pun pe un zid care este în apropiere și să las compoziția, personajele revoluționare care trec pe sub Arcul de Triumf. Aici am o dorință, știu că nu o să se poată, știu că în țara asta nu se poate dar, în sfârșit, aș fi dorit să se poate asta pentru că el…ce se întâmplă, el a fost rapid… a trebuit să-l fac într-un an de zile, de fapt, din primăvară până în toamnă și vă dați seama, și atâtea personaje și reliefurile și Arcul de Triumf și totul, de fapt, a fost un efort foarte mare și n-am putut să-l gândesc, să-l simt, să dau ce nu trebuie deoparte, plus că mi s-a și impus să pun reliefurile cu personajele respective, să le pun pe Arcul de Triumf. Ei, din punctul meu de vedere, este o lucrare bună, dar care ar trebui curățată. Vedeți, aici este paradoxul. Unele lucrări, mi s-a impus și s-a făcut prea repede, iar altele, cum e Monumentul Marii Uniri, a trecut atâta timp, atâta timp și încă nu s-a-ntâmplat. Sigur, într-un fel am avut un câștig, am avut liniștea compoziției, liniștea creației, schimbările pe care l-am făcut, dar, cum să spun, și lucrurile acestea la un moment dat trebuie să se oprească, trebuie trecut la acțiune și la facerea monumentului.(intervine SRS: ” la execuție”).

SRS: Povesteai mai devreme de omuleții furați, te refereai la monumentul Horea, Cloșca și Crișan din Alba Iulia. Cum l-ai făcut pe acest monument? Ce reprezintă el, cum l-ai gândit, de ce l-ai gândit așa?

IB: Da, el era inițial gândit, și unde l-am pus și eu, că s-a schimbat și el acum din cauza faptului că s-a restaurat toată zona, el era pus pe un piedestal și sub forma unui tăvălug, gândindu-mă la roțile…. Horia, Cloșca și Crișan (intervine SRS: ” pe care au fost trași cei trei”) Da. Și eu am pus mai multe roți, și a ieșit acest tăvălug și acești oameni pe care i-am pus pe el, în sensul ăsta, amintind de cum au murit ei. Sigur, și-n fața am pus relief cu cei trei, personajele respective. Dar, mie-mi place ideea de tăvălug, pornind de la roțile astea multe și zdrobirea asta a ființei, a sufletului, a suferinței pe care au avut-o cei trei. Dar, repet, și asta fost schimbat, nu mai este la locul potrivit, a fost jefuit, a fost furat (intervine SRS: ”cum adică, l-ai montat într-un loc după care i s-a schimbat locația?”). Da, i s-a schimbat locația, după care, pentru că s-a restaurat toată cetatea de la Alba Iulia, era într-o zonă periferică, la marginea zidurilor, au vrut să fie băgat în interiorul acestei cetăți. Locul este bun, nu de loc e vorba… nu mai este așa cum l-am gândit eu. El este pus jos, pe pământ, relieful respectiv, s-a văzut golul, nu este nici ăla bine montat, nici relieful. Și furat și jefuit, a mai rămas ce-a mai rămas din el. Adică, vai mama lui până la urmă. Trebuie restaurat, trebuie readus cum l-am gândit… dar, cu cine? Tot timpul este întrebarea: cu cine? Cu cine Bolborea pot să mai faci lucrări, cine te înțelege în primul rând, pentru că faptul ăsta este important, de înțelegere. Și puțini oameni care sunt acum în conducere mai înțeleg. Înainte, mai avem oameni care înțelegeau arta, parcă mai aveau frică și de Dumnezeu și de artă. Acum sunt tot mai puțini, în sensul ăsta de comunicare. Sigur, nu este la îndemână (intervine SRS: ”au frică de alte lucruri astăzi, din păcate”) dar, trebuie să avem înțelegere, ăsta este un lucru foarte important.

SRS: Ce lucrări nu am pomenit, Ioan Bolborea?

IB: Din lucrările pe care le-am făcut în timpul anilor, cam de cele mai importante, am discutat. Dar, vreau să vă spun acum de un proiect pe care vreau să-l fac. Nu spun locul, doar că este într-un spațiu, pe un lac… și vreau să fac un dirijor. Nu vă spun nici cine este dirijorul. Un dirijor, și-n fața lui este o fântâna, la fântână la care de mulți ani lucrez, făcută ca un fagure. Deci, gândiți-vă la un fagure, între fagure și orgă. Fântâna, când iese apa, va fi cu muzică și cu dirijor (intervine SRS: ”va fi practic sincronizată cu muzica”). Exact. Muzică, lumină și dirijorul respectiv (intervine SRS: ” o lucrare spectaculoasă”). Da, da. (intervine SRS: ”deja sunt foarte curioasă”). Da, da, să sperăm.

SRS: Dintre toate aceste lucrări, care iți este cea mai dragă?

IB: Bineînțeles că, deocamdată este Caragealiana… și la ea mă gândesc cu drag. Mâine, dacă nu mai sunt, rămâne ceva și în centrul Bucureștiului… și un lucru pe care l-am făcut cu mare drag, l-am transformat, a fost și pentru mine o surpriză la final, cum a ieșit. Pentru că într-un fel l-am gândit, iar finalul și pe mine m-a uimit… și mi-a făcut plăcere să pun această piesă în fața Teatrului Național… și chiar și acolo, am scos structura de deasupra… am refăcut chiar și piatra, în sfârșit, … chiar astăzi m-am dus și am făcut niște fotografii cu un prieten de-al meu și am zis: abia acum s-a așezat lucrarea. (intervine SRS: ” după?”) Câți ani? Din 2002 până în 2017, 15 ani. După 15 ani, abia s-a așezat… și acum poate să stea liniștită. Și are o veselie… și acum după atâția ani, mă duc și este o lucrare veselă, este exact ca lumea lui Caragiale. Și nu vă mai povestesc, poate ați văzut la televizor, când au fost manifestațiile, se urcau oamenii pe ea… Sigur că nu mi-a plăcut, putea să se rupă dar, am zis, uite domnule, foarte interesant… uite lumea lui Caragiale, uite-i pe români acolo și bine că se bucură. Măcar dacă nu se uită, să se urce pe ea. Deci, trăiește, puteai să vezi la un moment dat că și personajele mele încep să dea cu mâna, să se bage în seamă… trăiau, cu oamenii aceia, personaje care trăiesc (intervine SRS: ”spiritul lui Caragiale rămâne și în Teatrul Național și în afara lui prin lucrarea ta, chiar și cu manifestanți). Da, da.

SRS: Ioan Bolborea, îți mulțumesc foarte mult pentru acest interviu, pentru această seară

IB: Și eu vă mulțumesc.

SRS: Abia aștept să văd noul proiect de care ai povestit. Să ne anunți, să ne ții la curent și poate reluăm această discuție într-un viitor apropiat.

IB: Cu mare drag.

Dragii mei, aici punem punct ediției din această seară ai emisiunii – “Artă prin gaura cheii”. Vă reamintesc că înregistrarea acestei misiuni o puteți găsi începând de mâine, pe site-ul smartfm.ro, secțiunea podcast. Sunt Steluța Roșca Stănescu și vă urez o noapte liniștită și o săptămână cu multă imaginație!