Steluța Roșca Stănescu: Invitatul din această seară al emisiunii “Artă prin gaura cheii” își trăiește viața cu multă pasiune, în două lumi, care cel puțin aparent, sunt foarte diferite. Mihai Săndulescu a terminat Academia de Studii Economice din București și s-a specializat în Statele Unite în domeniul auditului intern și al managementului riscurilor. Este, așadar, un auditor foarte bine cotat pe piața românească, un auditor care și-a demonstrat abilitățile în companii cu renume și care a acumulat o experiență impresionantă în diverse industrii; industrii cum ar fi cea a telecomunicațiilor, în domeniul financiar-bancar sau cel al energiei. Această lume a cifrelor, a regulilor și principiilor foarte bine definite, o lume în care invitatul nostru identifică, evaluează și diminuează riscurile unor afaceri, o lume exactă, pe care iată, Mihai Săndulescu o pune în echilibru cu imaginația, cu fantezia, cu lumea artei. Astfel, creează cu pasiune o importantă colecție de artă, devenind unul dintre tinerii colecționari români de după 1990. Documentează și scrie unica monografie completă a pictorului Dimitrie Berea, iar după multe ezitări și încercări, descoperă adevărata relaxare în pictură, ajungând astăzi, unul dintre cei mai apreciați pictori amatori din România. 

Colecționar de artă, pictor și autor al unicei monografii Dimitrie Berea – INTERVIU cu Mihai Săndulescu

by STELUȚA ROȘCA STĂNESCU | ARTĂ PRIN GAURA CHEII, la SMART FM

SRS: Bună seara Mihai Săndulescu, bine ai venit în studioul Smart FM!

Mihai Săndulescu: Bună seara, mulțumesc pentru invitație.

SRS: Mihai Săndulescu, cum se împacă, în viața ta, cele două lumi: cea a auditului, a investigației și cea a artei?

Mihai Săndulescu: A creat un echilibru, toată treaba asta, de-a lungul timpului. Pentru că auditul, așa cum spuneai, e o chestiune exactă și în principiu, cam tot timpul investighezi, pui întrebări, cauți răspunsuri exacte și până când nu ai probele certe, nu poți să tragi o concluzie. Chestia asta o fac de peste 15 ani. Și la un moment dat am simțit nevoia să se întâmple ceva pozitiv… ah, și altceva pozitiv în viața mea. Și, așa a apărut pictura. Și cu pictura asta, m-am echilibrat.

SRS: A apărut pictura, mai întâi, în poziția de colecționar.

Mihai Săndulescu: Da.

SRS: Ce înseamnă să fii colecționar?

Mihai Săndulescu: E un om pasionat de ceva, în primul și-n primul rând. Pentru că, îmi aduc aminte când eram mic, m-am apucat să colecționez, te miri ce… de la monezi, abțibilduri, tot felul de lucruri… timbre, și chestia asta până la urmă îți stimulează educația. Așa începi să afli mai multe despre domeniul respectiv. Evident, pe vremuri, nu aveam la dispoziție internetul ca sa caut mai multe, dar deja, cu banii, cu monezile, deja, aflam statele lumii, geografia, capitalele și așa mai departe. Iar chestiunea asta, din punctul meu de vedere, stimulează și educă foarte mult. Treptat, ajungi să colecționezi și alte lucruri (SRS: Cum ar fi, artă). Cum ar fi artă, da.

“Artistul la peisaj” – Mihai Săndulescu

SRS: Cum ai început să colecționezi artă?

Mihai Săndulescu: Îmi aduc aminte, o prietenă de la Paris, a venit în România și a vrut să-și cumpere un tablou. Și eu pe vremea aceea n-aveam nici o treabă cu pictura, cu arta. Recunosc că am cam bombănit-o, așa, un pic: Nu o să mă duc eu și o să pierd vremea căutând prin prăvălii sau… tablouri. Și am mers cu ea într-o galerie în București, cea mai cunoscută pe vremea aceea și după 10 minute de stat în galerie, eu mi-am ales un tablou, am fost fascinat de un tablou, și în loc să plece ea cu un tablou, am plecat eu. Și de aici a început toată treaba.

SRS: Ce tablou ai ales?

Mihai Săndulescu: O mahala. O mahala a unui pictor, care din păcate ne-a părăsit de curând, Nicolae Ambrozie. Ce m-a uimit, ce am scris ulterior gândindu-mă la sentimentele pe care le-am trăit atunci, a fost chestia asta că, eu asociam mahalaua întotdeauna cu sărăcie și sărăcia o vedeam transpusă în pictură prin culori închise. Eh, aici, totul era prin culori calde. Și chestia asta pe mine m-a frapat și mi-a plăcut foarte mult. Și-așa am cunoscut pictorul, el mi-a dat prima lecție de pictură, să înțeleg pictura și m-a încurajat să colecționez mai departe și să pictez, la un moment dat.

SRS: Cum alegi obiectele pe care le colecționezi? Cu inima sau cu mintea?

Mihai Săndulescu: Eh… aici e o întrebare… Recunosc că, atunci când am început să colecționez, nefiind o persoană educată în domeniu, alegeam numai cu inima. Și așa constatam că îmi plăceau tot felul de tablouri, tot felul de pictori, mai cunoscuți, mai puțin cunoscuți.

SRS: Nu ți-a fost frică și nici nu ti s-a părut că e greșit.

Mihai Săndulescu: Nu… nu. Dar fiind, cum spuneai, și un om al cifrelor și al bugetelor, întotdeauna mă uitam și ce buget am pentru a-mi satisface această plăcere, pentru că a devenit o plăcere. Și, toată chestia s-a petrecut într-o dimineață, când stăteam și asociam economiile mele, pentru că pe undeva, cam asta ai tendința să faci… zici că strângi niște bani, pui niște banuți deoparte ca să ai pentru zile negre. Și tot timpul mă gândeam la suma aia de bani pe care o aveam și o asociam cu un eveniment posibil, eveniment negativ din viața mea; dacă te îmbolnăvești, dacă rămâi fără serviciu etc. Și-n dimineață aia, nu știu cum, pur și simplu am zis stop. Hai să mă gândesc la altceva să fac cu banii. Și iacătă, cu prietena asta a mea de la Paris, cu primul tablou, cu al doilea tablou, am zis: – De ce nu? Deci, pe undeva și cu inima, dar și din punct de vedere financiar, al unei investiții. Ăsta a fost începutul. După care, treaba s-a dezvoltat și pasiunea asta a luat proporții și evident, pot să spun, la ora actuală, că am devenit un om educat în domeniu, așa cum trebuie. E o chestiune mult mai complexă decât pare la prima vedere, asta cu colecționatul artei.

“Bărci” – Mihai Săndulescu

Colecționarea pictorilor interbelici și evitarea falsurilor

SRS: Mihai Săndulescu, colecționar. Ce fel de obiecte de artă colecționezi?

Mihai Săndulescu: Tablouri, pictură românească interbelică. Pentru că școala, din punctul meu de vedere, școala adevărată a picturii românești atunci a avut “boom-ul”. Și, am început de curând să colecționez și obiecte care au aparținut pictorilor: ustensile… spre exemplu, am una din paletele de lucru ale lui Dimitrie Berea și de curând, am pensulele lui Rudolf Schweitzer-Cumpăna.

SRS: Crezi că te inspiră?

Mihai Săndulescu: Ooo, dar e ceva fantastic, foarte dificil de exprimat în cuvinte, ce am simțit în momentul în care am ținut în mână paleta, cum mixa culorile, să văd pe paletă… a lui Dimitrie Berea. Deci, acolo este istorie pură, e lecție de pictură, e… e foarte greu de… Iar pensulele lui Schweitzer-Cumpăna, la fel… cu pensulele acelea a pictat, probabil, o serie de tablouri, se vede încă culoarea, se vede uleiul pe care îl folosea, cum e încă lipit. E fantastic!

SRS: Vorbeai puțin mai devreme și de investiție în artă, colecționezi ca o investiție, vezi colecția ta ca pe o investiție. Ce înseamnă investiție în artă?

Mihai Săndulescu: Asta începusem să-ți spun, că, atunci când am zis stop, practic am început să transform o cifră de pe un extras din bancă, în ceva cu totul și cu totul complex. Adică, de la momentul în care te hotărăști la un pictor anume, ce anume vrei să achiziționezi, din ce perioadă, calitatea pe care o urmărești, cum începi căutările, când găsești tabloul respectiv și care tre’ să-ți placă, trebuie să vibreze ceva în tine atunci când te uiți la el. Și-apoi, urmează perioada asta de negocieri, strânsul banilor, plătitul, apoi adusul tabloului acasă și agățatul pe perete. Deci, e un proces foarte complex, care, vă vine să credeți sau nu, poate cauza foarte multe nopți nedormite pe tema asta, pentru că stai și te gândești și te frămânți. Dar, eu am privit chestia asta ca pe un consum de energie pozitiv. Iar din punct de vedere al investiției în artă, întotdeauna pictorii noștri, maeștrii interbelici… s-a constatat ca și tendință în timp că, valoarea lor crește. Cât despre investiția în prezent, și aici sunt destui pictori care încă promit, și depinde acum, fiecare colecționar în parte, ce anume își dorește să aibă în colecția lui. Pentru că, unii colecționari… strategia lor este, spre exemplu, să investească în pictori contemporani, să cumpere direct de la ei din atelier și așa elimină riscul apariției falsurilor, pentru că au cumpărat direct de la el. Pe când, tu dacă vrei, în clipa de față, să cumperi un Grigorescu, Tonitza, un Luchian… aicea vorbim de cu totul și cu totul altceva.

SRS: Deci, pentru pictorii interbelici, pentru un colecționar, riscul este falsul, iar pentru un colecționar de artă contemporană, riscul poate fi chiar investiția.

Mihai Săndulescu: Da, pentru că, cel contemporan… poate, în timp, să-i crească valoarea sau nu. Depinde de forțele care sunt pe piața de artă, dacă este promovat, nu este promovat, de interese și așa mai departe, lucruri perfect normale în lumea asta a artelor… dintotdeauna, nu este ceva nou. Și atunci, okay… sunt unii, care pur și simplu colecționează sau își cumpără tabloul pur estetic… sunt colorate, mă rog (SRS: le spun ceva.) …le spun ceva (SRS: le trezesc o emoție) …da. Dar cu pictorii interbelici, situația este într-adevăr mai complicată, pentru că, așa cum s-a-ntâmplat dintotdeauna, principala problemă în achiziționarea tablourilor de acest fel o reprezintă falsurile și întodeauna au existat falsuri.

“Citadina” – Mihai Săndulescu

SRS: Și cum te ferești tu de aceste falsuri? Presupune, bănuiesc, o informare foarte serioasă. Dar, dincolo de informare, nu toți suntem specialiști în a recunoaște un fals de o lucrare bună (Mihai Săndulescu: Absolut!). Cum ne putem feri de astfel de lucruri?

Mihai Săndulescu: Aici pot să spun că activitatea mea și profesia mea de auditor m-au ajutat foarte mult (SRS: de detectiv) …de detectiv și până nu am dovada certă, nu cumpăr tabloul. Recomandarea mea ar fi să studiem mai mult, să vedem tablouri în muzee, să achiziționăm albume de artă, mai ales cele care au fost publicate de dinainte de anii ’90, în care apariția unui tablou fals sau publicarea unui tablou fals este foarte puțin probabilă. Și, nu în ultimul rând, să avem un sfătuitor, să ne găsim o persoană de încredere cu care să ne sfătuim, care să aibă o experiență. Un lucru foarte important pe care l-am învățat pe pielea mea în anii ăștia a fost că, nu ar trebui să ne ducem la oameni care se cred ei, atotștiutori pe toate domeniile, în toți pictorii. Încă mai trăiesc anumiți experți, care au făcut carieră pe publicarea, studiul anumitor pictori. Spre exemplu, îl avem pe domnule Vasile Florea, care este expert în Petrașcu… Gheorghe Petrașcu, publicat înainte de ’90, majoritatea albumelor fiind tipărite la Editura “Meridiane”. A făcut numeroase studii. Îl avem pe domnul profesor Paul Rezeanu, fost director (treizeci și ceva de ani) al Muzeului Național de Artă din Craiova, care este expert în Brâncuși. Dânsul a fost invitat pentru expertiză la “Cumințenia Pământului”. Tot dânsul este expert în Țuculescu, este expert în Stoenescu… adică, trebuie cumva să căutăm anumite persoane, care să ne inspire încredere și decizia lor, sfaturilor lor să ne ajute. Nu orice expert, care să-ți dea o foaie de hârtie, într-un final, este și cel mai veridic.

SRS: Cam ce-ai spus până acum, face parte dintr-un bagaj minim de informații pe care trebuie să-l ai atunci când achiziționați o lucrare sau care este limita? Cât de puțin sau cât de mult trebuie să știi atunci când achiziționezi un tablou?

Mihai Săndulescu: Pot spune, din experiența mea de aproape 10 ani, pot să trag niște concluzii, să zicem practice. Am început să merg la muzee, să văd tablouri originale pictate de X,Y (SRS: de pictorii care te interesau) …exact. Apoi, m-am dus pe la casele de licitații, unde, înaintea fiecărei licitații, au loc expozițiile în care se afișează tablourile ce urmează a fi vândute. Iarăși, este o ocazie foarte bună să vezi, să-ți dai cu părerea. Și, nu în ultimul rând, să mă uit în albume și să văd evoluția… cum picta respectivul artist. Pentru că, ce se întâmplă pe piață când cineva vrea să-ți vîndă un fals și oarecum tu, încă novice, hai să zicem că te prinzi că e ceva în neregulă cu tabloul respectiv și-i pui anumite întrebări, comerciantul respectiv vine și începe să-ți spună motivații de genu’: – Ah, păi e un tablou de început; iar tu, neștiind cum picta pictorul respectiv în toate perioadele sale, ai tendința să spui: – Da, okay, nu mă pricep, o fi de început… dar nu prea seamănă!!! Eh, chestiile astea, deja, în clipa de față, nu mai constituie o problemă pentru mine. Dar asta, evident, în timp, am reușit să mă educ (SRS. Deci, nu e nimic imposibil. În momentul în care a apărut această pasiune, ai început să te informezi… ai devenit un om informat [râde], ca să cităm un politician in viață). Absolut!

SRS: Cât de mare este colecția ta în acest moment?

Mihai Săndulescu: Este insuficientă față de pasiunea pe care-o nutresc (râd împreună)… și nopțile nedormite, care uneori mă mai chinuie… într-un mod plăcut!

SRS: Hai să te întreb altfel. Colecția ta se află pe pereții casei tale?

 

Mihai Săndulescu alături de tabloul cu flori semnat Dimitrie Berea

Mihai Săndulescu: Da. Acele extrase de cont, cifre nesemnificative, acum, au căpătat o altă formă, mult mai profundă, mult mai sensibilă, mult mai aproape de sufletul meu.

SRS: Cum procedezi când vii cu tabloul acasă și vrei să-l pui pe perete?

Mihai Săndulescu: Tropăi, de când l-am văzut și până când îl agăț… e ceva fantastic! Și uite așa îți trece timpul și nu te mai gândești la foarte multe lucruri, prostii ale vieții cotidiene și te canalizezi pe câte-o chestie. Și, este foarte adevărat că în momentul în care îl agăți pe perete, stai câteva zeci de minute, îl privești, ai satisfacția asta, a împlinirii. Am văzut în promo-ul postat, în poza cu mine, când eram lângă un tablou de Berea, flori. Și aici a fost o chestiune, în monografia asta, în cartea asta despre Dimitrie Berea, este o poză alb-negru cu Berea, cel mai probabil la o galerie  cunoscută din Paris, Bernheim Jeune… când a avut el expoziție, el își prezintă acest tablou cu florile; și el era în costum și îl prezenta ca pe copilul lui. Cel puțin, asta mi-a transmis mie poza; avea o mândrie: Uite ce-am creat eu cu mâinile mele. Eh, pe undeva, am încercat și eu un arc peste timp și am reușit să achiziționez, să găsesc și să achizițonez în Franța acest tablou… și este o mândrie pentru mine că, am reușit să repatriez o astfel de operă de artă.

SRS: Ai obiecte favorite în colecție, există obiecte pe care nu le-ai vinde niciodată?

Mihai Săndulescu: Nu. Poate, la prima vedere să pară ciudat, pentru că sunt diverse discuții între colecționari: – Cine este mai adevăratul colecționar? …și spun ei că, nu se despart. Hai să fim serioși. Când plecăm pe lumea ailaltă, nu le luăm cu noi. Așa că, nu e o chestiune că, nu te desparți de ele. Dar, fiecare tablou achiziționat are o istorie în spate, are o poveste, iar eu în general, am încercat la colecția mea, să achiziționez tablouri care să aibă un “pedigree”, să fie reproduse în cărți, albume vechi, astfel încât, să nu existe această incertitudine, posibilă incertitudine, a unui fals, cum e acest tablou de care povesteam… nici o urmă de îndoială că el este pictat de Berea.

Povestea singurei monografii Dimitrie Berea – celebrul pictor român, uitat de România

SRS: Pentru cei care n-au fost de la început alături de noi, invitatul emisiunii “Artă prin gaura cheii” este Mihai Săndulescu, auditor, colecționar de artă, pictor și autor al monografiei Dimitrie Berea. Mihai Săndulescu, ai documentat, ai scris și anul trecut ai reușit să publici unica monografie completă a pictorului român, Dimitrie Berea. Aș vrea să ne oprim puțin asupra acestui subiect, pentru că, din păcate, foarte puțini români au auzit de pictorul Dimitrie Berea. Criticul și istoricul de artă Paul Rezeanu considera că: “Berea poate fi înscris într-o galerie a personalităților pe care România le-a dat lumii, mari creatori cum sunt Constantin Brâncuși, George Enescu, Eugene Ionesco și mulți, mulți alții.” Și totuși, România nu îl cunoaște pe Dimitrie Berea. Tu cum l-ai descoperit pe Dimitrie Berea?

Mihai Săndulescu: Cred că o să vă dau varianta filmului, “Viața lui Pi”. Erau două povești, pe care o preferi: varianta mistică sau varianta reală?

SRS: Eu le-aș vrea pe amândouă. 

Mihai Săndulescu: Reală, ceea ce ni se pare nouă că sună logic, este că (am văzut la casele de licitați), un pictor despre care eu nu auzisem, se vindea la niște prețuri destul de mari comparativ cu alți pictori români interbelici: Petrașcu. Și, evident că, mi-am pus întrebarea asta și am vrut să știu mai multe despre el, și am căutat pe internet, și am găsit mult mai multe lucrări, și-așa mi-am făcut o idee despre pictor. Acum, cealaltă variantă, cred că, de când m-am apucat să pictez, l-am simțit undeva în mine. Această bucurie de a picta, această bucurie de a împărtăși cu cei din jurul meu lumea văzută prin ochii lui Mihai, cu ajutorul penelului lui Mihai, locațiile pe unde l-au purtat picioarele pe Berea de-a lungul timpului și pe care, uimitor, le-am descoperit și eu. Toate lucrurile astea, într-adevăr și mie mi-au pus la un moment dat niște întrebări.

SRS: Cât timp ți-a luat să documentezi această monografie și cât de greu ți-a fost?

Mihai Săndulescu: Mi-a fost destul de greu pentru că, în România nu a existat decât o singură publicație, prin 1943, un catalog de expoziții. Deci, aceea este singura publicație cunoscută. În rest, majoritatea cataloagele au apărut la Paris, prin Italia, în Statele Unite ale Americii, în Anglia. A trebuit să găsesc prin intermediul internetului aceste publicații ca să mă documentez și să pun cap la cap toată monografia lui. Pentru că, așa cum spuneam, se cunosc foarte puține lucruri despre el. Pe internet apar tot felul de lucruri, pe care, atunci când te apuci să scrii o carte, trebuie să le documentezi, trebuie să te bazezi pe ceva anume. Adică, nu poți să spui că la o adresă oarecare, ai văzut pe net că scria nu știu ce și… la nunta lui Berea, a participat Jacqueline Onassis Kennedy. Era scris pe internet: “Se spune că…”. Eh, eu am venit și cu poza de la nuntă, am găsit poza de la nuntă cu Jacqueline Onassis Kennedy… la nunta lor. La fel cu Salvador Dali. La fel despre marile actrițe, actori, politicieni ai vremurilor (SRS: Toate aceste fotografii sunt publicate acum în monografie.) …în monografie, da.

Dimitrie Berea

SRS: Deci, cât timp ți-a luat?

Mihai Săndulescu: Undeva la 4 luni, 4-5 luni de studiu, cercetare, documentare, și apoi cât am scris, cât am marketat întreaga carte. Undeva la jumătate de an.

SRS: Cum este consemnat Dimitrie Berea în literatura internațională de specialitate?

Mihai Săndulescu: La un moment dat, prin 1949 când Berea era deja la Paris cu expoziții importante, André Arnaud (era un critic important al vremurilor respective la Paris) îl numea pe Berea ca fiind un nou apostol al picturii franceze. Și, sunt foarte multe aplicații, pe care le-am descoperit în timp, achiziționând de pe diverse platforme internaționale… oamenii importanți, critici foarte importanți ai vremurilor respective, Maximilien Gauthier, care au scris la vremurile respective despre Renoir, Matisse, despre Monet, care l-au apreciat și care au contribuit la aparițiile editoriale ale vremurilor. El a fost văzut foarte bine în străinătate. Am văzut undeva, la un moment dat, tot așa pe internet, era un articol în care se spunea că este mai mult cunoscut în străinătate decât în România. Și așa este. În vremurile respective, până când a murit în 1975, Dimitrie Berea a fost fantastic în străinătate și prețurile tablourilor lui erau foarte mari. Din păcate, în România, din momentul în care el a fost nevoit să plece cu epurările comuniștilor, aici totul s-a șters. Adică, cei care erau pe listele respective… nu li s-a mai dat voie să mai participe la expoziții, nu s-a mai vorbit despre ei și așa mai departe. Pe undeva, pentru Berea a fost foarte benefică treaba asta… că a plecat din țară. Și aici este punctul meu de vedere, a fost benefică pentru că el a avut de-a face cu impresioniști și post-impresioniști, adevărați, ai Franței. Și a avut de învățat de la ei, este arta aceea pură pe care noi o admiram la Monet, Sisley, Pissarro, Degas… și-apoi, post-impresionismul cu Pierre Bonnard. Adică, el a învățat niște lucruri fantastice, care l-au ajutat teribil în cariera lui… să se dezvolte. Pe când aici, din punctul meu de vedere, prin influența comunismului, pictura românească a cam regresat… și paleta coloristică și tematica, subiectele abordate. Și atunci, din punctul meu de vedere, pasul pe care el l-a făcut la vremea respectivă, de a pleca din țară, i-a fost benefic.

SRS: Vorbești de impresioniști și de faptul că Dimitrie Berea a-nvățat să picteze de la impresioniști. Ce pictează Dimitrie Berea, unde se poziționează el în istoria artei? 

Mihai Săndulescu: El a fost poziționat în categoria post-impresioniștilor. El a ajuns în 1939 la Paris, unde a cunoscut-o pe Marie Dejardin, care, la vremea respectivă, era muza impresioniștilor.

SRS: Te întrerup o secundă, pentru ascultători, am postat pe pagina de Facebook – “Artă prin gaura cheii”, o selecție dintre lucrările realizate de pictorul Dimitrie Berea, și dacă intrați să le vedeți, o să găsiți acolo și un portret al lui Marie Dejardin, făcut de Dimitrie Berea. 

“Marie des Jardins” – Dimitrie Berea

Mihai Săndulescu: Și, prin intermediul acestui personaj cunoscut în lumea artelor la vremea respectivă, Dimitrie Berea (SRS: Era cunoscută ca un fel de mamă a impresioniștilor, de…) …era muza lor, o pictaseră în diverse ipostaze (SRS: muză și mecenă). Da. Și ea, dincolo de relația asta cu lumea artelor, ea avea și foarte multe relații în păturile sociale înalte ale Franței. Și el s-a făcut plăcut, din ce îmi dau seama, cum citim despre acea perioadă, s-a făcut plăcut imediat, ea l-a sprijinit, l-a introdus în cercurile importante de la Paris, i-a prezentat pictoriilor post-impresioniști în viață (așa l-a cunoscut pe Pierre Bonnard), și acesta l-a luat să-l îndrume. Deci, asta se întâmpla undeva în 1939. Bonnard moare în 1947. În tot acest timp, Berea a acumulat, și paleta lui coloristică, se observă că s-a îmbunătățit fantastic… și tehnica lui.

SRS: Ai povestit, cum a devenit el artist odată ajuns în Franța sau cum a reușit să meargă mai departe odată ajuns în Franța. Spune-ne pe scurt, câteva cuvinte, despre cum a devenit el artist în România. Cine era Berea în România?

Mihai Săndulescu: Berea s-a născut în noiembrie 1908 la Bacău. Și, s-a născut într-o familie cu stare la vremea respectivă. Adică, în lumea pictorilor, el nu a avut o problemă financiară. Și acest factor financiar și-a spus cuvântul asupra… sau nu l-a stresat. Mama pictoriță, tatăl, înțeleg că era avocat, politician. Și mama l-a încurajat teribil cu pictura. Acum, el nu s-a dus direct la facultatea de artă, ci a făcut arhitectura. Deci, el, din 1927 până în 1932, a fost student la arhitectură. Se spune că, pe holurile instituției, studenții își expuneau proiectele, iar el expunea tablouri. Și, la un moment dat, pe holurile instituției, a trecut și pictorul Tonitza. Acesta a remarcat un tablou pictat de el. Și, într-o scriere de-a lui Tonitza, a devenit pariul pe care Tonitza îl făcea la vremea respectivă că, acest student va deveni un mare artist. Premiul de pictură, foarte important la vremea respectivă, l-a luat la numai 26 de ani… destul de repede, salon oficial românesc. Din ’37 până în ’42, se duce la Roma, în sfârșit, să facă Academia de Arte. Așa cum vă povesteam, în ’39 ajunge la Paris… pentru că pentru toți pictorii vremurilor respective, visul lor de împlinire era să ajungă la Paris. Anul 1943, este anul în care consemnăm cel puțin trei evenimente majore în viața lui. Această expoziție de la Galeriile Kretzulescu (SRS: Se întoarce în România cu o expoziție.) …da, și avem acest catalog de expoziție în limba română (SRS: unicul)… unicul, după care, el tot în ’43, a fost trimis pe front să lupte în Crimeea. Dar, aicea trebuie făcută o precizare: pictorii la vremea respectivă, erau trimiși cu anumite plutoane speciale, plutoanele de propagandă (așa se numeau)…ca să deseneze, să picteze și să aducă publicului larg imagini de eroism ale soldatului român de pe front. Și, mă rog, aicea e o chestiune… nu vă imaginați că el a stat foarte mult pe front. Din ce am văzut eu în consemnări… undeva la vreo trei luni. A fost și rănit, și a avut loc și o expoziție în același an, unde pictorii care au fost pe front și-au prezentat lucrările. Și se spune că, un tablou pictat de el avea și o urmă de sânge din sângele lui, unde fusese el rănit (SRS: Povestea întreagă o putem citi în monografie.) Da. Și în același an, mai avem un element important, devine directorul Muzeului “Aman”. Deci, a participat la concurs pentru câștigarea postului și a câștigat această poziție, funcție. Și, mă rog, în perioada aceea, nu mai avea operele de artă, erau evacuate, iar el a participat la relocarea operelor de artă și, mă rog, buna gestiune a lor. În ’46 pleacă din nou la Paris, iarăși se întâlnește cu Marie Dejardin, are loc o nouă expoziție în cinstea ei. În 1950 cetățean francez. În 1951 se publică “Manifestul de la Veneția”. Deci, el avut o expoziție…

“Le Beau-Sejour au Balcon, Cannes” – Dimitrie Berea

“Le Beau-Sejour au balcon” – Dimitrie Berea

SRS: O să vorbim puțin mai târziu despre acest “Manifest de la Veneția”. Vreau să te întreb, câte lucrări Dimitrie Berea există în acest moment în România, în muzeele românești?

Mihai Săndulescu: Nu știu sa vă răspund.

SRS: Există?

Mihai Săndulescu: Există, dar nu știu sa răspund la întrebarea asta, pentru că revin la întrebarea: “Cum am putut să scriu cartea asta?”. Mi-a fost foarte greu să strâng date și informații de la noi din țară. Adică, mai ușor mi-au răspuns marile galerii de la Paris unde a expus Berea, mai ușor a colaborat o mare galerie de la New York, care a cumpărat majoritatea tablourilor după moartea sa, mai ușor în orașul Berea, statul Kentucky, Universitatea de Arte de acolo mi-a furnizat documentație, decât am putut să obțin în România de la diversele instituții. Deci, nu știu sa răspund. Am văzut un tablou de Berea la Muzeul Național de Artă, știu că există și la Bacău câteva. Ce mai știu că, ar trebui să existe și la Muzeul Șuțu. Mai multe nu știu să vă spun.

SRS: Cum decurge viața lui din momentul în care devine cetățean francez?… și chiar te-am întrerupt la anul 1950.

Mihai Săndulescu: Cum spuneam, în ’51 are loc publicarea unui catalog de expoziție cu peisaje venețiene, dar și din Paris. Și, publică acest “Manifest de la Veneția”. În ’53 este invitat de către guvernul Marii Britanii să expună tablouri cu prilejul încoronării, iar din 1960, începe expansiunea, să-i spunem americană. Cei care veneau să vadă, americanii cu stare care veneau să vadă tablouri și artă, sculptură la Paris l-au remarcat, l-au invitat în State, iar în State, și atunci ca și acum, este cu totul și cu totul altă piață. Acolo, orice are o valoare mult mai mare, de nu știu câte ori, oamenii se entuziasmează altfel, și posibilitatea unui câștig este mult mai mare acolo. Astfel că, din ’60, el ajunge să devină pictorul marilor vedete de la Hollywood, pictor al politicienilor, avocați, oameni foarte importanți. În 1961 are prima expoziție în State, la New York, în ’67 avem o poză când o picta pe Nancy Reagan. Și aici apar diverse chestiuni pe internet, în care se spunea că a pictat-o pe Prima Doamnă a Americii. În ’67 era Prima Doamnă a statului California, pentru că Regan era guvernator. Deci, nu… pe undeva, tre’ să fim foarte atenți cu informațiile acestea de pe net… cum le digerăm. În 1972, o cunoaște pe cea de-a doua soție, Alice. Aici, iarăși, este o poveste foarte interesantă cu Alice, care se spune că era de sânge albastru, refugiată prin România, și care, o dată cu venirea comuniștilor, a fugit din România, a ajuns într-un final la New York, acolo a făcut taximetrie și menaj în comunitatea românească, și așa a cunoscut-o Berea. El s-a căsătorit cu ea în 1972. Din păcate, el a murit de cancer în 1975. Dar, prințesa Alice a jucat un rol foarte important în perioada asta în viața lui Berea. Ea a ajuns să-i gestioneze banii și să-i pună ordine în bani, pentru că, așa cum se scria, spunea despre, el era un boem, câștiga foarte bine din pictură, dar tot timpul părea că nu are bani. Eh… și, această prințesa Alice i-a pus ordine și-n finanțe și în viața personală.

“JFK in Paris” – Dimitrie Berea

“Manifestul de la Veneția” scris de Dimitrie Berea în 1951

SRS: Lângă mine, aici în studioul Smart FM, se află Mihai Săndulescu, auditor, colecționar de artă, pictor și autor al monografiei Dimitrie Berea. Această ultimă calitate a invitatului meu este și cea mai importantă pentru acest moment, în care se află dialogul nostru din această seară.

Mihai Săndulescu ne-a povestit până acum, pe scurt, despre viața pictorului Dimitrie Berea. În cele ce urmează, aș vrea să vă citesc câteva fragmente din “Manifestul de la Veneția”, pe care acest artist de origine română l-a scris în octombrie 1951:

“Dragostea, și tot ceea ce reprezintă acest cuvânt ca fervoare și sentiment, alături de artă și credință, sunt cele trei fenomene ale vieții spirituale a omului. Datorită lor, prin revelație proprie, sunt create condițiile favorabile care ating zonele superioare. Valoarea unei opere de artă se întrepătrunde cu sinceritate artistului și valoarea propriului său spirit. Dar, creația lui trebuie să fie în comuniune cu toți, și doar prin această comuniune ea se realizează de fapt. Căutarea sinelui în artă, nu înseamnă decât găsirea posibilității ca propriul spirit să se poată, în sfârșit, revela și exprima. Arta este un sacerdoțiu și artistul este un misionar. În acest punct, arta trebuie să găsească limbajul, prin care să se facă înțeleasă. Pentru că, în cazul artei, nu sunt doi ca-n dragoste sau unul singur ca-n credință, ci ea se află în prezența unei lumi, care vrea să înțeleagă. Opera de artă este realizată doar atunci când are o funcție. Această afirmație conține atât de mult adevăr, încât artiștii din toate timpurile au mers până acolo, încât, să-și sacrifice propria viață, pentru a pune masele în contact cu divinitatea. De aceea se poate nega o valoare a oricărei forme de artă care rămâne în afara circuitului uman. O revoluție care nu reușește, după o generație sau două, să aducă o evoluție, nu este una adevărată. Dar iată una, care a durat 50 de ani, nimeni nu știe foarte bine prin ce mijloace și nu pare încă să vrea să renunțe. Haideți să restabilim în final, mijloacele libertății eterne dintre public și opera de artă, eliberând-o curajos de formule stabilite într-un limbaj ermetic.”

SRS: Am citit o parte din “Manifestul de la Veneția”, scris în 1951 de pictorul Dimitrie Berea.

Mihai Săndulescu, mie mi se pare că, prin acest manifest, Dimitrie Berea dă o replică în timp unui alt artist de origine română pe nume Tristan Tzara, care, cu aproximativ 40 de ani în urmă, revoluționa lumea artei prin alt manifest care dădea startul mișcării dadaiste și care nega orice fel de regulă în artă… sau poate merg prea departe cu gândul?

Mihai Săndulescu: Cine știe?

SRS: Ce a reprezentat, pentru carta timpului, acest manifest al pictorului Dimitrie Berea? 

Mihai Săndulescu: Dacă stăm să socotim ce spui tu cu dadaismul, până la urmă, dadaismul a fost o revoltă împotriva unor reguli în absolut toate domeniile. Acest academism, rigurozitate… la un moment dat, oamenii s-au revoltat și-au zis ajunge, mai vrem ceva, mai altfel; vrem să evadăm din toată treaba. Și au evadat în fiecare domeniu, în felul lor. Acum, cei care au stat pe margine și au fost spectatorii acestui curent… normal că au existat critici. Pentru că pictura este altfel exprimată, că subiectul este altfel desenat și așa mai departe, și nu corespunde cu ceva cu care erau obișnuiți. Aici, la Berea, este cumva, revolta lui la vremea respectivă împotriva a ceea ce însemna, cumva, avangarda… atunci. Și aici, observăm în pictura lui Bererea, cum el stă în fața subiectului, a motivului, și-l pictează așa cum este. Este o poză în carte, în care el pictează pe balcon o natură statică… și a pictat până și copertina ruptă a balconului. Deci, exact ceea ce vezi… să pictezi. Și, cumva, este o simplitate în a te exprima, și a trăi, și a transmite mai departe. Acum… cât de important a fost manifestul ăsta? În România, egal cu zero… și atunci, ca și acum. Nu putem spune că a influiențat, a schimbat școli și așa mai departe. Deși el, la diverse întruniri, continua să pună accent pe treaba asta: “Hai să ne întoarcem la pictură oameni buni și nu trei linii și două puncte.” În opinia mea, aceste momente ale istoriei apar în mod firesc… cred. Când au loc acumulări, și la un moment dat, unul vrea să evadeze dintr-o rutină. Și chestia asta, din punctul meu de vedere, cred că este ciclică.

“My Garden in California” – Dimitrie Berea

“The Breakfast in Paradise” – Dimitrie Berea

SRS: Ce mai cuprinde monografia Dimitrie Berea, pe lângă spectaculoasa biografie a pictorului?

Mihai Săndulescu: Cuprinde un capitol legat de modul în care un critic italian, care l-a vizitat la atelierul de la Roma la începuturile lui, cum descrie el atmosfera din atelierul lui Berea, cum l-a cunoscut el, de fapt, și cum să-l cunoaștem și noi pe Berea. Și, citind, și apoi vorbind mai departe cu rudele mai îndepărtate ale pictorului, el nu s-a schimbat cu absolut nimic. El, la începuturile lui, atelierul lui arăta… erau foarte multe tablouri. El picta în același timp foarte multe tablouri; își crea tot felul de aranjamente; deschidea geamurile, ușa larg și intrau frunzele în casă și el făcea din frunzele alea un nou decor. Și chestia asta de a se încuia în cameră și a rămâne acolo câteva zile pentru a picta, am înțeles că s-a perpetuat și pe timpul căsătoriei cu prințesa Alice… că se spune că, el intra în atelier vreo 3,4,5 zile, după care ieșea… și îi ieșeau și niște tablouri de excepție. Deci, ăsta ar fi un capitol. Apoi, am făcut o chestiune (mie mi s-a părut foarte interesantă), să scriu la galeria Bernheim-Jeune din Paris, acolo unde au expus marii maeștrii ai vremii, Matisse, Monet, Manet. Și, la această galerie, Dimitrie Berea a avut, nu mai puțin de 7 expoziții. Ori, am zis că să fii invitat și să te accepte să expui la o astfel de galerie, trebuia să dovedești ceva… iar el a dovedit. Și, eu scriu la această galerie, și am primit liste de tablouri expuse. Iar eu am încercat să găsesc tablourile, pozele cu tablourile și să le identific.

Mai este un capitol cu semnăturile lui Berea. Pentru colecționari este un element important, să vezi cum semna de-a lungul timpului pictorul respectiv.

SRS: Pentru cei care au devenit curioși să citească această monografie în întregime, unde o pot găsi?

Mihai Săndulescu: La Librăriile Humanitas și la Librăria Eminescu, în Capitală.

“Young Girl with Blonde Hair in a Garden” – Dimitrie Berea

“Young Girl in Switzerland” – Dimitrie Berea

DE LA COLECȚIONA DE ARTP LA PICTOR…AMATOR

SRS: Cu două luni în urmă, la Editura Litera, a apărut o lucrare extrem de valoroasă intitulată: “Arta românească – de la origini până în prezent.” semnată Vasile Florea, critic și specialist în istoria artei. În paginile acestei lucrări am găsit câteva rânduri, în care Vasile Florea vorbea despre pictorii amatori. Și iată ce spune:

“Scăzând dramatic rolul instituționalizat al uniunilor de creație, diferența dintre pictorii profesioniști și cei amatori s-a diminuat simțitor. Mișcarea de amatori a luat chiar un oarecare avânt în ultimele decenii. După exemple ilustre ale unor Țuculescu și Doru Bucur, s-au afirmat cu succes unii militari, medici, profesori, arhitecți și simpli funcționari. Voi menționa, pentru calități prin care se detașează de grup, numai trei nume: arhitecta Maria Sumanaru Pavelescu, ajunsă la un înalt grad de profesionalism. Generalul Petru Moțiu, tot mai interesant de la o expoziție la alta și tănărul economist Mihai Săndulescu, a cărui expoziție de debut ne-a surprins printr-o reală maturitate de gândire și de simțire a actului de creație, ca și prin autoritatea cu care stăpânește mijloacele de expresie.”

SRS: Am încheiat citatul. Mihai Săndulescu, iată, ești menționat într-o carte de istorie a artei românești ca pictor amator. Pentru cei care sunt curioși să înțeleagă cum poți deveni pictor amator… cum ai început să pictezi?

Mihai Săndulescu: În momentul în care am terminat bugetul de investit în tablouri de pictori consacrați, îmi doream teribil o “Veneție” de Gheorghe Petrașcu. La vremea respectivă, prețurile unui astfel de tablou la licitație ajungeau undeva între 50.000 și 60.000 de euro. Și mi-am spus atunci, okay, este o sumă semnificativă, pe care nu o am și nici nu voi fi dispus (dacă o voi avea odată) să o cheltuiesc. Și atunci am spus, de ce să nu încerc eu să-mi fac o “Veneție”. Și, am început să studiez mai atent tehnica, cum picta Petrașcu… mare atenție, el folosea mai mult cuțitul în detrimentul pensulei (în prima perioadă, el a folosit mai mult pensula, după care, a combinat mai mult și a utilizat din ce în ce mai mult cuțitul. Și am început să mă joc, făcându-mi “Veneția” mult visată. Și, din ambiție, tot exersând, am reușit să ajung la o anumită… la un anumit stadiu.

“Flori” – Mihai Săndulescu

“Peisaj” – Mihai Săndulescu

SRS: Ai rămas la peisaje? Ce fel de subiecte abordezi?

Mihai Săndulescu: Am încercat cam orice. Adică și portrete, și naturi statice, și peisaje. Pentru că, am zis, fiind în perioada asta de încercări, de acumulări, e bine să-ți găsești cât mai curând posibil, să-ți testezi limitele. Pentru că, am observat studiind și marii pictori ai lumii, unii au excelat mai mult în anumite lucruri; unii au fost foarte buni portretiști, alții prin naturi statice și-au dobândit faima. Dar eu am zis că este timpul să mă iau la tăvăleală cu toată lumea, cu criticii, cu publicul și să încerc să văd, să-mi descopăr care-mi sunt limitele.

SRS: Nu ți-e frică de astfel de subiecte, de critică… faptul că abordezi subiecte atât de cuminți, într-un stil foarte cuminte… 

Mihai Săndulescu: Nu mi-e frică. Îmi aduc aminte, când am avut prima expoziție, într-adevăr, a fost un moment de emoție, dar nu l-aș numi frică. Adică, tot ceea ce expuneam și toate laudele apropiaților, să ajungi în momentul ăsta, în care să ai curajul să expui publicului larg, este într-adevăr un pas și o barieră de trecut. Și-a fost okay, atunci. A fost okay, pentru că a intervenit și colecționarul din mine, mi-aduc aminte de atunci… și ceea ce criticam eu pe la expozițiile pictorilor, că nu prea erai băgat în seamă când intrai în sala de expoziție, nu prea vorbeau cu tine pictorii… eh, eu am încercat să fac chestia asta și să creez o atmosferă caldă și să le povestesc și povestea din spatele fiecărui tablou pe care eu l-am pictat celor care veneau acolo. Iar când doar admirau și nu ziceau nimic, încercam să smulg un “feedback”: – Care v-a plăcut cel mai mult, care v-a impresionat cel mai…? Și de aicea se isca o comunicare și recunosc că majoritatea oamenilor care au plecat din expoziție de fiecare dată, i-am simțit mai altfel… mai altfel. Și mai trebuie să spun aici o chestie, că mi-am adus aminte… o zi, când am fost teribil de impresionat de o chestie. A venit o mămică cu un copilaș, un băiețel. Și au umblat prin expoziție, s-au uitat, eu am intrat în vorbă cu puștiul… și, să-mi spună ce i-a plăcut cel mai mult, care tabloul…? Ce urmărește el…? …culorile. Și, la finalul discuției sau periplului, i-am făcut cadou un tablou. Deci, nu pot să-ți spun cum a rămas copilul ăla… cum s-a uitat la tablou și cum l-a strâns în brațe. A rămas mut, eu mut de muțenia lui… pentru că și asta este o chestie, cum absorbi sentimentul ăla al descoperirii. Au plecat, și în două minute s-a reîntors alergând și m-a luat în brațe. A fost un moment pe care n-am să-l uit toată viața. Iar în ziua aceea, m-am întors pe jos acasă de la sala de expoziții, am avut sentimentul ăsta, că am făcut ceva bun în ziua aia.

SRS: Ai creat poate un artist sau poate un colecționar. Ai dat startul. pentru un “drum” al artei.

Mihai Săndulescu: Cine știe?

SRS: Am postat acum pe pagina de Facebook – “Artă prin gaura cheii”, o selecție cu lucrări făcute, semnate de tine… făcute de tine, semnate Mihai Săndulescu. Cred că o parte dintre ele sunt din această expoziție. A fost unica ta expoziție de până acum?

Mihai Săndulescu: Am avut două expoziții personale. Una la cercul militar, mai multe expoziții de grup în diverse locații, la Parlament, la Palatul Cotroceni… aicea, iarăși, a fost o chestiune cu care mă mândresc. Societatea Colecţionarilor de Artă din România organizează periodic expoziții tematice, și colecționarii aduc diverse tablouri pe subiectul, pe tema respectivă. La ultimele două expoziții, buchetul de flori în pictura românească, pe lângă tablouri de Luchian, Petrașcu, am fost onorat să mă aflu și eu în expoziție. Ultima a fost anul trecut, cu “marina” în pictura românească… tot așa, am fost și eu acceptat cu lucrările mele. Mai am o colaborare cu o galerie de la New York, Raw Gallery, cea care, în monografia Dimitrie Berea, are majoritatea tablourilor. Ei mă promovează în Statele Unite.

“Feminitate” – Mihai Săndulescu

“Ploaia” – Mihai Săndulescu

“Sat în Franța” – Mihai Săndulescu

“Vitre” – Mihai Săndulescu

SRS: Te gândești la o nouă expoziție?

Mihai Săndulescu: Ar trebui! Anul trecut am fost ocupat cu cartea, care a fost un consum fantastic, o experiență teribilă. Da, trebuie să m-apuc, să mai pictez.

SRS: Așa, înainte de final de emisiune… spune-mi, un pictor amator poate deveni un pictor recunoscut, cu un loc important în marea galerie a pictorilor lumii? 

Mihai Săndulescu: Istoria o dovedește că da. Exemple celebre sunt Paul Gauguin; el s-a apucat să facă un liceu naval și a fost asistent pilot pe navă, apoi broker la Paris, iar când a picat bursa de la Paris, s-a apucat de pictură… s-a apucat pe undeva pe la 26, 27 de ani. Van Gogh… la fel, nu a avut nicio treabă cu școala, cu pictura și așa mai departe… tot, s-a apucat foarte târziu, era ucenic într-o galerie de artă… a fost mult timp. La noi avem, de exemplu, Ion Țuculescu… care era medic biolog… de ce nu? Ideea este să perseverezi, ideea este să crezi în ceea ce faci (SRS: să ai curaj) …să ai curaj și să mergi până la capăt. Indiferent câte obstacole ți se pun în cale… și credeți-mă, ca în orice domeniu, și în domeniul ăsta ți se pun piedici cât cuprinde… să mergi mai departe și să te îmbunătățești. Asta este munca, studiul… vor da roade într-un final.

SRS: Mihai Săndulescu, îți mulțumesc pentru această călătorie prin mai multe lumi, pe care ne-ai oferit-o în această seară. Îți urez succes în continuare!

Mihai Săndulescu: Mulțumesc. Mulțumesc de invitație!

SRS: Sper să ne reauzim cu bine, cât de curând, tot aici la Smart FM.

Mihai Săndulescu: Cu drag!

Dragii mei, sper că dialogul de astăzi vă v-a inspira, așa că, până săptămâna viitoare, când ne vom reauzim la o nouă ediție “Artă prin gaura cheii” să vă vină și multe idei bune. Sunt Steluța Roșca Stănescu și vă urez o noapte cu multe vise frumoase și o săptămâna cu imaginație!