Florin Ciubotaru 2

“În momentul când ai dobândit o lege proprie, cu rigorile ei, libertatea îți aparține, liberă pentru a te elibera, pentru a elibera sentimente dintr-un impuls de iubire și măsură. Prin educație și temperament aprob cercetarea imperfectă a dobândirii adevărului. Mă contrazic, afirm, încerc să nu neg. Refuz gestul disperat și efortul de tip eroic, îndeletnicire ce se îndepărtează de cordial și uman. Orice mixțiune în codul imaginii plastice de tip orgolios, este eliminată, cunoașterea artistică fiind lipsită de vanitatea cunoașterii absolute.” Așa se definea, acum cu mulți ani în urmă, invitatul emisiunii – “Artă prin gaura cheii” din această seară, pictorul Florin Ciubotaru. Bună seara Florin Ciubotaru. Bine ai venit în studioul Smart FM.

Totul despre cea mai mare tapiserie din lume, chiar de la autor - INVITAT: pictorul Florin Ciubotaru - 06 martie 2017

by Steluța Roșca Stănescu | ARTĂ PRIN GAURA CHEII, la SMART FM

Florin Ciubotaru: Bună seara.

SRS: Florin Ciubotaru, acest text pe care l-am citit în introducere poartă semnătura ta și a fost publicat pentru prima oară în 1981, într-un catalog de expoziție.

Florin Ciubotaru: Am și eu o prezentare. Sigur că lucrurile par bine potrivite, se muncește pentru asta dar, așa, refuz și mă îndepărtez cu grijă, de chestii super serioase care nu mi-au plăcut niciodată. Adică, pretenții aride. Nici nu mă cunoașteți, mă cunoașteți de puțină vreme, pot să fiu un rău, pot să mușc microfonul, chiar nici nu-mi place, e ca o ființă agresivă. Puteți să aveți o replică, să spuneți “cunoaștem pe unii de multă vreme și sunt surprize mai mari”. Deci, să zicem că, trebuie să vorbim destins.

SRS: Am făcut această introducere, pentru că am de gând să te-ntreb, după atâția ani, aproape treizeci și șase la număr, de când ai făcut această auto-definiție – Cum l-ai descrie astăzi pe omul și pictorul Florin Ciubotaru?

Florin Ciubotaru: Păi trebuie să mă lăsați o săptămâna, zi și noapte, să-mi fac o analiză la nivelul pretenții întrebării. Sigur că, nu este ușor să spun în câteva cuvinte acest lucru dar, cu un parcurs cu sincope destule, probabil că, inițial, am avut o orientare, să zic, nu stabilitate, (pentru că în profesia noastră nu există) ci pur și simplu direcție. De atunci, lucruri pe care le-am spus la momentul respectiv, au mai rămas din ele, le-am mai finisat și probabil că încă mai am de lucru.

SRS: Florin Ciubotaru, te-ai născut în Focșani în 1939. Cum a fost copilăria ta?

Florin Ciubotaru: Uite, cu întrebarea asta, dintr-o dată m-ai enervat și-o să-ți spun de ce. Probabil că, locul, te marchează undeva subtil, nici nu-ți dai seama și anume, unde m-am născut eu e un râu năbădăios, se numește Milcov (și coniacul Milcov e bun) și ăsta se umflă rar și mută granița și, fii atentă, și când eram în Muntenia și când eram în Moldova. De unde de atunci, mi-a venit ideea, și-mi pare rău că nu am putut să ajung la ea, să fiu un nomad în viață, înțelegi, adică să nu mă lege nimic. În profesia asta mi se pare extraordinar. De ce? Pentru că vin asupra ta, cu sfaturi de mare valoare: “ai grijă, tradiție, nu poți să fii de oriunde”. Mă rog, lucruri argumentate de altfel. Nu este adevărat, nu trebuie să citesc neapărat despre tradiție, oricum sunt de-aici. Oricum, în momentul în care am trăit la bunicu’, în momentul în care am văzut eu cum gândește el viața, ce a mâncat, ce mi s-a părut mie că aș putea să fac eu fără voie, tot felul de năzbâtii ș.a.m.d.

SRS: Când ți-ai dat seama că vrei să pornești pe drumul artei, că vrei să faci pictură?

Florin Ciubotaru: Nici nu mi-am dat seama. Se întâmplă ca, orice copil, să aibă la un moment, într-un neștiut, că nu cunoști neapărat ce ți s-a indicat și când. Țin minte că mă rugau în clasa primară toți colegii să le desenezi eu, pentru că ei nu puteau să desenez ceva. Și ușor ușor, s-a uitat asta, după care a revenit, după care s-a uitat iar, și la un moment dat eu, la bunicul, că-l enervam groaznic, făceam construcții, adică sate întregi cu străduțe, stâlpișori cu bec de lanternă și îi pierdeam sculele și atuncea se cam supăra pe mine. După care, de pe-acolo sau de undeva dinăuntru, am dat la arhitectură, la Liceul de Arhitectură și am luat 10 la desen iar la matematică 3 (râd împreună).

SRS: Și uite așa înțelegem…

Florin Ciubotaru: … și dup-aia, fiind un decalaj de dat examenele, am dat la Liceul de Arte și-am intrat acolo.

SRS: Părinții ce părere au avut?

Florin Ciubotaru: Tata nu prea era de acord, se gândea, la băiețelul lui, neavând asigurare financiară. Mama, în schimb, a ținut cu mine și atunci a mers. Or fi avut ei dispute, nu le-am auzit… (râd împreună).

SRS: Și bunicul?

Florin Ciubotaru: Bunicul a fost un personaj cu totul special, probabil nu numai că am învățat multe de-acolo dar, mi s-a indus ceva. A fost primar liberal, sub toate partidele, douăzeci și cinci de ani. Așa, mare vânător, avea pușcă belgiană încrustată în argint, câine din ăsta de rasă, formidabil și tot felul de aventuri care se extindeau, nu spun mai mult. Așa, și-a fost un fabulos adica, a cumpărat cal de curse, cum să spun și la pus la căruță și era să ne omoare, pe mine și mama. A fost un timp formidabil, dac-avea crescătorie de canari, un țăran, deci era un tip special.

SRS: …crescătorie de canari.

Florin Ciubotaru: Da, de acolo mi s-au tras toate și când sunt trist, că nu pot să dau și eu mai departe, și aicea intervin cu alt tip de discuție, și-o luăm din urmă, și anume, când exista stabilitate în comportament, în gândire, în facere, în toate, o luăm de la străbunicul, care era extrem, el i-a dat lui bunicul și-a pierdut puțin, el i-a dat lui mama, și-a pierdut, și mi-a dat și am pierdut și eu, și-o dau mai departe și se pierde.

SRS: Și străbunicul ce era, l-ați cunoscut?

Florin Ciubotaru: Nu, dar o să spun din povești, din ce știam, ce țapăn era ca om.

Teatrul Lumii, cea mai mare tapiserie din lume – Teatrul Național “I.L. Caragiale”, București

SRS: Florin Ciubotaru, de la Liceul de Arte Plastice ai ajuns la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București. Cum a fost școala pentru studentul Florin Ciubotaru?

Florin Ciubotaru: Iartă-mă că te dau înapoi și mergem chiar la liceu din nou și acolo, pe un comentariu mai de târziu, am realizat niște binefaceri, în general, cui îi place disciplina, cui în place disciplina, nimănui. Și am avut un profesor cu totul special, pentru că în general, profesorii vor să te ocrotească, să îți mângâie talentul și câteodată rămân doar acolo. Ăsta era de o severitate neînchipuită, se numea profesorul Mircea, nu mai țin minte numele mic și era așa, îți punea în față următoarea natură statică: un cuțit, un borcan cu marmeladă din care se mâncase puțin, un măr, o draperie de pluș și un fund de lemen. Trebuia să redai materia, cum să spun și, deja, era o performanță adică, ne întreceam, și la un moment dat voiam să și păcălim, puneam la luciu mărului puțină tempera albă. Ei află, că asta, ne-a ajutat să înțelegem, că trebuie neapărat să te structurezi într-un fel de sistem, înțelegi, și dacă nu-l urmărești nu obții nimic. De ce? Pentru că era pas cu pas. La un moment dat, când făceam numai schiță, ne oprea: ‘nu mai, mâine’, de ce? pentru că el voia ca acel lucru să-ți intre în memorie, asta apropo de cei care încep să bată la computer, restul nu știu să facă nimic. Dacă îl pui să facă o ilustrație de carte, nu știe. Eu țin minte că am făcut manual de clasa a IV-a, cu treizeci de ilustrații cu elevul în banca, cu profesorul. Coperți de disc, trebuia să gândesc coperți de carte adică, cum să spun, eram pregătiți, din ce învățasem, să facem coperți de carte.

SRS: Și deci, după Școală de Arte, am ajuns în Institutul de Arte Plastice ‘Nicolae Grigorescu’ din București și insist să-mi răspunzi la aceasta întrebare. Deci, cum a fost această perioadă pentru studentul Florin Ciubotaru?

Florin Ciubotaru: Liceul de Artă era lângă Facultatea de Arte. Și fiind perioada aceea mai dură, vedeam pe cei care erau deja mai mari ca noi, studenții și la un moment dat, țin minte, că am rămas foarte nedumerit de ce ne așteaptă. Era zăpadă și un student ajunsese deja la diplomă, trebuia să-și facă o lucrare mai amplă, a pus pe un model în genunchi, se picta, pentru că e era o compoziție cu Grivița Roșie. Și-a zis, chiar așa, aceasta va fi? Da, mă rog, am dat examen, a fost un examen pe vremea aceea, mai sever. Agripa este un cap de statuie cum se spune, nu atât ca Moise, expresiv cu detalii. Este o față mai obișnuită și mai puțin expresivă. Și-atuncea, trebuia făcută și-n creion, fii atentă, acuma nu se mai face în creion. Deci, era o muncă serioasă, dar eu având antecedente cu Mircea, m-am descurcat. Eh, nu știu ce s-a-ntâmplat, probabil scandal, niște reclamații, că ne-a dat rezultatul după o lună. Nu știam ce se întîmplă, zilnic ne duceam și nu știam care este rezultatul. Deci, tensiune maximă (intervine SRS: ‘chinuială’), e, cum să spun, maximă chinuiala. Și-atuncea, am renunțat să mai aștept și ne-am împrietenit subit acolo, cu un prieten de-al meu, scenograful Mihai Mădescu, care săracu nu mai e. A fost la Teatrul Bulandra, foarte bun, m-a invitat la el acasă, la țară. Taică-su avea 2 ha de pepeni și-am mâncat atâția pepeni, că ei aveau un mal… și jos. Aruncam cu pepeni și plesneau ca niște bombe. Și uitasem că am dat examen. În sfârșit, am intrat. A fost un experiment, păcat că nu se mai face, unic. Aveau 10 în plus și după un an scoteau 10 deci, hai să vedem, poate greșim și nu am apreciat bine. Și-atuncea îi scoatea pe cei mai slabi și poate că, cei care, mai rog, erau în experimentul de 10 rămâneau. Și-așa a și fost. Și după aia, s-a anulat povestea. Păcat.

SRS: Și te-a ambiționat practic lucrul acela.

Florin Ciubotaru: Eh, acuma dacă le povestești la studenții de azi cum a fost, nu le vine să creadă. Erau niște băncuțe pe sală, mici. Se suna, fii atentă, și se ieșea, zece minute pauză. Venea secretarul și zicea: ‘intrați la lucru’. Nu ne supăra, cum să spun, nu era o chestie. Profesorii, știi cum sunt, afli de el ca este bun dar nu ești la el, mă rog. După un an s-a aflat că vine Baba-Profesor, ce emoție, ceva, cine, cum. Cum te ia? Te ia ca la doctor când îți scoate ficații adică ceva neînchipuit. Și am nimerit șapte la el – și eu -a fost ceva extraodinar. Și într-adevar, acest domn, care avea un suport în toate privințele, nu nimeni nu putea să se lege de el, a venit, nu ne venea să credem, că noi încă mai aveam consilier sovietic atunci și nu aveai voie la bibliotecă pentru că te uitai după artă burgheză, biblioteca fiind foarte bine organizată, nu aveai voie. Și vine Domnul pictor Baba și zice: ‘la treabă, hai să facem ceva extraordinar, pictați și pe pereți, pe uși.’ Am zis, ce om, teribilă chestie, știi? Și sigur că am început treaba, am început să facem lucruri care nu se făceau, ne suiam pe dulapuri, pictam pe sus, foarte tare. Sigur că se supărau părinții că veneam la 10 seara acasă, nemâncați sau chestii de astea dar, ce ne interesa pe noi (intervine SRS: pentru că stăteați toată ziua în școală), dar ne încuiam noaptea cu veioze și lucram, neînchipuit. Și-acuma, când am avut studenți, eu veneam la ora nouă și ei veneau la ora 11. Lălăind așa, nu apucau să spună bună-ziua, că vorbeau la telefon, nu știu ce să spun adică, s-a deteriorat neînchipuit, cu explicație, nu-i învinovățesc, să știi. Alții, alții au făcut-o. Da. După aia țin minte că aveam un Rector, nu era un pictor extraordinar, dar era un om extraordinar. Petre Dumitrescu, care înțelegea foarte multe și din pricina acestui program impus, dom’le, disciplină, chestii, băgaseră și dacă nu vii la ora 8:00, nu mai intri, mă rog. Și după aia și-au dat seama că este o prostie. Bine, că dacă întârzii te scrie portarul. Și portarul ce era, un portar și a apărut lista aia la rectorat. Cine a întârziat? Gogain, Picasso, Rembrandt (râd împreună). Și mă rog, era o bunăvoință și de materiale, de culori, adică era magazia cu culori. Și noi ne duceam cu o listă – Dom’ Profesor Baba, dacă ne semnați, nu mai am alb, nu mai am albastru. După aia ne-am șmecherit și-l semnam pe Baba. Da, și am terminat școala cu materiale adunate, cam asta a fost într-o etapă. Pentru că după doi ani am plecat de la el a fost foarte, așa, surprins, pentru că niciodată nu a plecat niciun student de la el. Și i-am explicat că am venit de la Liceul de Artă să învăț toate genurile, asta mă interesa și m-am dus la monumental, să-nvăț frescă, mozaic și așa mai departe.

SRS: Deci, ai trecut practic de la pictură la monumentală.

Florin Ciubotaru: Da, pentru că am făcut și gravură pentru că am vrut să știu tot. Tapiserie n-am făcut, e-adevărat nu am făcut, am făcut-o după și o să vă explic și de ce.

SRS: În această seară, în studioul Smart FM, invitatul nostru este pictorul Florin Ciubotaru. Am postat, pe pagina de Facebook – ‘Artă prin gaura cheii’ o selecție din lucrări, dintr-o perioadă mai nouă, ale picturului Florin Ciubotaru. Ne întoarcem la dialogul nostru, am ajuns la universitate, pictorul, studentul Florin Cibotaru pe atunci, plecând de la clasa lui Corneliu Baba și trecând la monumentală pentru diversificare. Cum au mers lucrurile mai departe?

Florin Ciubotaru: Am avut deodată un altfel de emoție. În momentul când ai o pânză întinsă deci, nu lucrezi pe carton, și aia vibrează, ea participă, împingi puțin pensula în ea, ți-o trimite înapoi, adică e plăcut că simți că ești cu cineva. Când m-am dus la monumentală, am avut alt sentiment, un zid plin, greu, cum să-ți spun, să-ți faci tu micul desen, micul gest, o chestie greoaie, teribil, înțelegi? La un moment dat și insuși dialogul cu materia era altul. Aici, dacă pui o pensulă pe pânză, se așează, eventual mai pui peste, se așează. Dincolo, culoarea ți-o faci cu apă și ți-o suge peretele adică, este o altă stare și mi-a plăcut foarte mult acest lucru. Când, mă rog, s-a terminat și s-a încheiat, pe vremea aia, nota la diplomă a contat foarte mult. Ca dovadă, momentul când am făcut în ’66, cam mult de atunci, carnet de șofer, eu nu am dat sala. S-a uitat milițianul la mine și a zis: ‘matale ești titrat’. Aveam zece la diplomă, n-am mai dat sala. Acest avantaj s-a mutat și la repartiție când în funcție de note, unii erau la Calafat, la Ploiești, la Giurgiu, și-am prins în București, două școli, una mai trăsnită ca alta, vreau să spun ca alcătuire de copii. Era Witting una și la Grozăvești. Aia chiar se leagă de cuvînt, am câteva povești mici. De ce? Pentru că, era cu juma’ de normă acolo și dincolo. La Grozăvești erau din ăia, că eu nu sunt profesor de desen și caligrafie. Da, se făcea și nu îmi pare rău deloc. Și uite aveam copii de clasa a VII-a, unul spre exemplu, deschidea geamul și se dădea pe burlan până jos de la etajul unu, adică eu mai aveam spaime. L-a supărat ceva sau i se părea că e prea departe pauza. Altul, auzeam sunete pe acolo prin ultima bancă, spărgea nuci și bea vin. (intervine SRS: ei fiind elevi de….)…ei fiind elevi de clasa a VII-a. Da, în momentul când veneam cu catalogul și le puneam pe fete, am aflat dup-aia că făceau pariuri, pe care o chem întîi, pe aia o prefer. Da. Deci era, Grozăvești, așa.

SRS: Era Grozăvești (râd împreună).

Florin Ciubotaru: Dincoace, am avut un Bulă dom’le, ca în bancuri, m-am bucurat extraordinar, unul repetent de vreo trei ori, mare, cu glas gros, vă închipuiți adică identic. Și da, nu i-am dat o atenție specială până la, o temă de desen, sport, probabil că prefera ceva: ‘Dom’ profesor, pot să fac hokey?’ – ‘Te rog foarte mult’…și l-a făcut extra și i-am dat 10. În momentul ăla, s-a emoționat : ’Dom’ Profesir, n-am primit 10 în viața mea.’ și-am devenit prieteni, înțelegi? Și anume cum: era slujitorul meu, în momentul când era zarvă, eu stăteam la catedră și spuneam :’ Georgescu ce faci?’ El se ridica ceremonios, îi dădea două palme lu’ ăla și apoi se întorcea. După care, fac și eu o surpriză la colegii mei profesori de geografie, de fizică, de chimie, de toate alea, le spun: eu plec. Tot omul se înțepenise acolo. Că să ajung Diriginte și eventual Director de Școală. ‘Cum adică pleci? Nu mă intersează.’ M-au luat de nebun, am stat doi ani și-am plecat. S-a întâmplat următorul lucru și asta m-a ajutat imens. Aveam leafa, 1.100 Lei. Acuma am pensia 1.100 Lei. Așa și am ajuns deodată fără leafă. Hopa, am tras-o și am început să învăț că se poate. Înțelegi? Când aveam, când n-aveam ca și acum. Deci, a fost extra.

SRS: Deci, ăsta a fost primul moment în care pictorul Florin Ciubotaru, începe să devină artist pe cont propriu.

Florin Ciubotaru: Este prematur spus, pentru că pe cont propriu nu o să fiu niciodată.

SRS: Cum ai ajuns în aceea combinație, de a creea împreună cu Șerban Gabra, tapiseria aflată astăzi la Teatru Național, aflată în foaierul sălii mari și care este una dintre cele mai mari tapiserii din lume, titlul ei este ‘Teatrul lumii’.

Florin Ciubotaru: Aicea fac o divagație, în zona omenească, pentru că de multe ori ești întrebat: ‘Cum de ești prieten cu ăla?’ În momentul când ești întrebat alături, când ești prieten cu o femeie, se înțelege imediat. Dar așa, e mai greu de răspuns și am mai primit întrebarea și m-am gândit. Probabil că există în zona subconștientă, un tip de unde speciale, care-ți indică că poți dialoga cu omul acela, că poți să-l suporți și că te suportă. Pentru că nu a fost ceva special, cum se-ntâmplă, mi-ai salvat viața sau nu știu ce, știi? Nu știu cum s-a legat dar, dintr-odată am simțit că suntem apropiați. Și nu numai atât, lumea nu prea înțelegea cum e posibil că nu ne-am certat niciodată. Asta este rar lucru. De ce? Pentru că eram înțelepți. Acest lucru le indic și acestor tineri, să încerce să se adune, să facă grupuri și le spun următorul lucru: dați micile mizerii în funcție de proiectul acela, el merită toată atenția, voi vă certați pe nimic, tot timpul fac lucrurile astea și se și despart. Eu am înțeles invers, orice s-ar întâmpla, iertăm, mângâiem un dezastru și ne vedem de treabă. Și-așa a fost. Adică în momentul în care, mă rog, s-a produs concursul ăla de la teatru, noi făcuserăm deja niște tapiserii înainte. De ce? Dintr-o curiozitate anume a genului, să spunem așa. În general noi ce facem? Respectăm o convenție. Deci eu mă fac și vă fac un spațiu care nu există dar vă dau iluzia că este, pun o culoare care ea este și-n natură dar ea nu e identică și aflăm că la tapiserie, lucrul ăla este materie de adevărat, adică lână colorată, nu numai imit ceva, eu merg cu materia direct să fac ceva. Deci, asta ne-a captat. Și-atuncea am făcut exerciții de plăcere, tapiserii mici, de bucuria asta de a consuma o altă etapă a expresiei materiei în direct, cum face sculptorul în materie. Și-a apărut concursul. Hai să ne băgăm, 30 de ani. Ah, era hău mare, nu știu câte autorități, Primăria Bucureștiului, guvernul, ceva așa… de mare amploare, știi. Nu neapărat țineam noi că, hai să reușim, am făcut un exercițiu. De ce? Pentru că breasla tapiseriei era puternică atunci. Adică Nicodim avusese o lucrare foarte frumoasă care a ajuns la ONU. Erau nu știu câte doamne talentate, care făceau tapiserii. Adică, era chiar foarte dezvoltat genul. Și la un moment dat am aflat că am luat concursul. Am rămas așa, blocați, multă vreme și s-a întâmplat că am primit palmele pe care le primim și acu’ zdravăn de la colegi, de la invidii, de la toate alea… ce ziceți de aștia? (râd împreună). Da. Ei, mai vechi in gen, adică nu oameni, așa, și au luat ăștia. Și, mă rog, asta a fost… dar, nu s-a terminat. Adică, atât au lucrat acei colegi drăguți, că au băgat atâtea strâmbe încît, au zis că tre’ să îmbunătățim proiectul. Acolo scria clar pe contract, cine ia premiul, face lucrarea. Și ne-am trezit că, noi credeam că numai noi facem imbunătățiri, ne-am trezit numai cu vreo cinșpe (râd împreună). Și am luat iar, și nu s-au lăsat, și-au făcut iar, fii atentă că cică sa-îmbunătățim iar. Am luat iar, înțelegi, și încă o dată, de trei ori, cum să-ți spun. Așa, după care ne-a întors acasă mai calmați, așa, și am descoperit că tema e subțire. Ce e aia teatrul românesc? E un teatru, e adevărat, dar pe o suprafață din asta.

SRS: Știați din timpul concursului că se vrea o tapiserie gigantică, de 174 de mp.

Florin Ciubotaru: Aveam dimensiunile, tot, nu? Și o dată a trebuit să avem un șoc, știi… ne-am dus să ne machim, că nu se poate hotărî așa, pe limpede. Și-am spus așa, băi fii atent, ăsta este spațiu care se dă o dată la 500 de ani, ceea ce e foarte adevărat. Ia să vedem noi ce facem, înțelegi? Am văzut un filmuleț cu actorul ăla american… cum îl chema? Heston, dacă îl țineți minte, Charleson Heston, despre Michelangelo și acolo e o plidă care mi-a rămas în mână, ne-a ajutat foarte mult. Când el începe lucrarea pe perete și simte că nu îi iese, simte că ceva nu este în regulă. Se duce și el, tot la o cârciumă ca noi, și….îi dă un vin ăla… și ăsta îi spune: “E acru”, la care cel care l-a servit: “Ai dreptate, e acru”. Și-atuncea, cel care l-a servit se duce cu un topor și sparge butoiul. La care ăsta zice: “Așa trebuie să fac”. S-a dus, a șters tot, i-a plăcut foarte mult… (intervine SRS: “Și-a luat-o de la capăt”).

Păi stai puțin că nu-i așa, și-am profitat de un lucru administrativ, mă mir că le-a scăpat, de neînchipuit, dacă nu era el, nu era lucrarea. Nu făcuse poze după ultimul proiect și știam asta. Și în mod ascuns, am făcut alt proiect. Noi mai trebuia să prezentăm, ca etapă, tot cartonul ăla de 174 mp cu ce văzuseră ei, și-aămuncit trei luni să facem, aiurea… nu era ăla, înțelegi? Dar l-am făcut ca să arătăm… Și bineînțeles că au fost n variante. La tipul ăsta de amploare, trebuia să aibă, hai să zic, o sonoritate de expresie adică, nu mergea orice. Și-am zis așa: ce e teatru și ce e lumea? În centru am făcut o construcție care este imposibil de făcut, un fel de două trunchiuri de con, cum să-ți spun, lipite care sunt încontinuu. Deci, perspectiva personajelor de mic, mare spre centru arată că sunt și în spate, deci lucrurile de neterminat, cum e și arta și teatru și toate. Bine bine da’, nu-i de-ajuns. Și atunci, am zis așa: care este marele simbol al geometriei? – Cercul, sfera… ee… ee… dar sfera, o cercetăm și am făcut sferă spartă. Și am cercetat în arhitectura italiană, de renaștere, că 1/2 de calotă nu stă dacă nu îi mai pui un țumburuș. Dar la noi nu era cazul, ș-atât, am făcut doar simbolul chestii. Înăuntru, am pus un ochi. Ochiul repetă construcția centrală, în partea opusă o mână. Deci, execuția și gândirea, da? Acolo am avut un conflict, când am fost reclamați de un nenorocit, care n-a mai ajuns… că dacă i-aș spune numele mă răzbun și am auzit că nu se mai poartă acuma să te răzbuni. Și ne-a reclamat că din banii poporului, că avem semne cabalistice, religioase și alte chestii. Și a fost chemat săracu’ Brăduț Covaliu, pictorul era Președintele Uniunii și a spus: “Băieții au incurcat-o. Dacă e nevoie, tăiați…”…să tai fin lucrări… Ce era interesant, era o lume, doam’le, care părea că e cu ei dar era cu noi. S-a aflat reclamația, știam toți și noi am fost pregătiți. Asta a fost tot, știi, că te ajutau undeva, în subsol. Și ne-am trezit, ceva de nu vă închipuiți. Noi înainte de a avea ședința solemnă cu ăștia, că ei au venit jos, la atelierul unde lucram. I-am spus lui Gabrea: “L-am visat pe Dumitru Popescu, eram cu el în lift.” – “Du-te bă la doctor”…(râd împreună). Ei și vin… cine vine dom’le, Bodnaraș, fii atent, Dumitru Popescu. Ceaușescu n-a venit. Burtică, ăla care era la socialiști, că l-au dat afară… cum se numea? Îl mai păstraseră, mă rog… Dom’le, toți gândacii negri din CC. Și, ce faceți aici, tovarăși, nu știu ce și noi cu explicații… păi e teatru’, ce înseamnă teatru, că este vorba de așa, un fel de rezumate ale gândirii, chesti de comportament d-astea tâmpite, după ne-am dus unde trebuie. Și era, micul proiect, cum să spun: “și uitați, aici, este ochiul care preia construcția din centru și nu e ochiul lui Dumnezeu care creează ci, e ochiul care reflectă. Aicea unde vedeți și semnele astea e personajul ăsta, care e labirintul… nu putem să facem din tapiserie un labirint, numai semnele”… După aia se apropie Dumitru Popescu și ne felicită pe șest… după aia am aflat ce… și dup-aia mă aflu cu Dumitru Popescu în lift… (râd împreună).

SRS: A fost un vis premonitor…

SRS: În studioul Smart FM se află pictorul Florin Cibotaru, unul din creatorii uneia dintre cele mai mari tapiserii din lume. Am posta acum pe pagina de Facebook “Artă prin gaura cheii” o imagine a celei mai mari tapiserii din lume din foaierul sălii mari a Teatrului Național I.L. Caragiale din București unde se află această tapiserie. Și revenim la povestea pe care o spuneai, povestea acestei tapiserii. Florin Ciubotaru, cum ați reușit să țeseți o asemenea tapiserie de 7 m pe 22 de m, această, cea mai mare tapiserie din lume?

Florin Cibotaru: După ce s-au liniștit lucrurile, am tras altă ingrijorare. Unde să facem? Și-am plecat cu Gabrea, prin Moldova, la mânastiri, știind ca mai au ateliere, să căutăm un spațiu, să căutam o hală. Nu am gasit nicăieri. De ce? Pentru că nimeni nu ne mai ajuta. Pentru că, așa se întâmpla pe la noi. Și, ma rog, la un moment dat, Beligan, pe care îl apreciez pentru gestul ăsta și acum, a zis: ” Vă dau sala de gimnastică a actorilor de la subsol și care avea 80 de mp. Bun, am trecut și de asta. Altă spaimă. Ne-am dus la un inginer să ne facă proiectul gherghefului. Când faci 3 m pe 2 m, există ghergheful tradițional. A descoperit și el ceva, prin calcul, că 1 m de fire de bumbac tensionate, 1 m ca lățime, trage un vapor. Atuncea, ne-a recomandat șine de tren. De ce? Pentru că atunci când lucrezi, trebuie întins ca o harfă, cum să spun, cântă firul, alfel nu merge. Și s-a construit asta, cu șuruburi, cu suduri, cu nebunii mari, un fel de cadru, un paralelipiped de 3 m înălțime, cu 7,5 m lățime, adică, mare. De ce? Pentru că s-a muncit imens ca să se pună mii de fire, la 1 mm fiecare, pe toată suprafața. După care, cu tiranții întindeai și-ncepea lucrarea. Tot ce se făcea, intra dedesubt, adică se făcea cam 70 cm pe niște scăunele mici, 70 cm pe țesatoare, se deschidea, se întindea, se băga din nou și dispărea lucrarea. Deci, reclamația nu mai era posibilă, că nu mai vedea nimeni nimic. Plus că, era un avantaj că verticala era orizontală, nu mai vedea nimeni nimic, nu chiar deloc, că mai veneau spioni. Și descoperim îngrijorați că femeia cu gestul ei de a coase cartonul care se afla în spatele rețelei de bumbac, cosea de la dreapta spre stânga și s-a mutat proiectul. A trebuit din nou să facem un adaos de fire și să scoatem lână de acolo, ceea ce era îngrozitor. Se tăia cu lama după ce s-a lucrat. Care era proba, că aici am avut probleme mari cu țesătoarele, să facă un cerc mare, perfect, din lână, adică chestia aia cu scăzutul… altfel, nu treceai examenul. Atunci am aflat că la inchisoarea de la Mislea, în care erau majoritatea femei mai deștepte, contabile prinse cu furtul, le-am învățat țesatoria și-am împrumutat de la inchisoare niște femei. A fost dificil pentru că trebuia și pază și-am renunțat la un moment dat. După care a inceput goneta iarași după țesătoare și tot le-am schimbat și-așa. Ce s-a întâmplat? Fiind pe parcurs așa, îndelungat…(intervine SRS: “Cât a durat?”) A durat 10 ani zilnic, adică fără concedii, fără nimic. Și era așa (de aia a fost bine că eram doi): unu’ fugea la Combinatul Fondului Plastic să vopsească lâna și acolo am dat de un domn pe care l-am perfecționat noi. El venea de la Fabrica Soarele și știa grena, avea jaegonul vopselelor, bej, grej…și noi l-am învățat nuanțele. Om talentat. La un moment dat, am făcut o socoteală, cam 1,200 de nuanțe am obținut. Și el era așa de talentat, omul acesta, că era un cazan imens, noi eram dezbrăcați până la brâu și el căra aburul ăla destul de fierbinte, băga lâna și scoatea atâta pigment că scotea apa curată. Uluitor, adică ceva rar, că de obicei se aruncă apa, faci trei culori complementare. Și mi-a spus o poveste drăguță care merita s-o v-o spun, încântat și el la ce performanțe a ajuns: Băi copii, în toamnă, mă bate la cap familia să-i duc în munți și i-am dus. Cobor din Dacie, într-un loc, familia: “Ce faci Radule, te urinezi?” – “Băi nenorociților, uite câte nuanțe sunt (râd împreună)”.

SRS: O prinsese omul cu nuanțele, repede. Deci, după zece ani de chin…

Florin Cibotaru: Da, dar sunt etape multe…noi stăteam la țesătoare că noi făceam păpușa, se numește…adică, tragi de fire, faci ca s-o i-o dai, să-i dai cantitatea la lucru și astea nu erau așa ușoare, erau din patru fire. Am obținut o lână de export ca o ață de groasă, uluitor de fină. Și-atuncea ca să avem, vorba lui Radu, nuanțe….de pildă, aveai nevoie de un galben-verzui, trăgeai trei fire de galben și-un verde. După aia, două de verde, două de galben iar apoi, trei de verde și un galben. Și-atuncea obțineai o trecere extraordinară. Noi aveam schema dar niciun personaj, că nu se putea face, n-aveai timp, și unul stătea cu doamnele și altul într-o săptămână crea un personaj, că nu se putea altfel. După care se aducea desenul și se dădea lucru. Și așa mai departe, până când, Beligan a obținut bufetul, acolo la Teatrul Național. Lumea era foarte încântată, că era recent, de doi ani, actorii aveau pene pe ei, nu zburau, dar mă rog, că erau la Teatru Național, un entuziast fantastic. Ne-am cunoscut, ne-am vizitat…băi pictore, fă-mi și mie ceva. Băi dimineața, eu am o mare nevoie, îmi reciți o poezie…(râd împreună). Și ne-am împrietenit și am băut împreună, până a venit o directivă, că nu se mai bea în instituții. Formidabil, să credeți voi că românul a luat în seamă această chestie. Dați-mi o cafea, și era coniac, era clar. La un moment dat s-a făcut un fel de trambulină de ciment, la intrarea din spate in Teatrul Național, ca să împingă decorul. Nu dragă, impingea căruțul cu ciorbă de burtă, românul nu se lasă, ce să mai… (râd împreună). Și-nsfârșit, am lucrat…singurul lucru nefericit este ca au fost zece ani noapte. Nu avea geamuri și lumini încăperea aia, era cu lumină artificială. Însă, formidabil a fost findcă, cum să spun, fiind vorba de o perioadă când aveam energie, fiind tineri, am rezistat.

SRS: Între treizeci și patruzeci de ani…Pentru că tot vorbim despre tapiserii, Florin Ciubotaru, te rog sa îmi permiți, ca imediat după melodia care o să urmeze, să intrăm in legătura telefonică cu coordonatoarea unei expoziții de tapiserie, care se desfașoară zilele acestea la Palatul Mogoșoaia și Galeria Kunia!

SRS: Așa cum începusem, să vă spun înainte de pauză, zilele acestea, mai exact, pâna la finalul lunii, la Palatele Brâncovenești de la porțile Bucureștiului, are loc o spectaculoasă și rară expoziție de tapisieri intitulată: “Cinci decenii de tapiserie la Universitatea UNArte București – profesori și studenți”. O am acum în telefon pe Viorica Slădescu, unul dintre profesorii Departamentului Arte Textile din cadrul UNAarte București și coordonatoarea echipei care a creat această expoziție. Bună seara Viorica Slădescu, mă bucur să ne auzim aici la Smart FM.

Viorica Slădescu: Bună seara, mă bucur și eu foarte mult. Bună seara și ascultătorilor dumneavoastră și îmi face mare plăcere să fac anunțul acestei deschideri a expoziției de tapiserie.

SRS: Viorica Slădescu, ce este această expoziție de tapiserie “Cinci decenii de tapiserie la Universitatea Națională de Arte București – profesori și studenți”?

Viorica Slădescu: Este un eveniment inedit pe care l-am gândit…de câțiva ani îl gândim în Departamentul de Arte Textile a Facultății de Arte Decorative și Design a Universității de Arte, pentru că noi deținem un patrimoniu deosebit de tapiserii ale studenților car au trecut prin această Universitate, au invățat, au ajuns chiar artiști, au ajuns chiar profesori, la Universitate, pe care astăzi îi găsim în Galeriile de Artă din saloanele de artă decorativă și reprezintă școala de tapiserie din România.

SRS: Câte lucrări, câte tapiserii sunt expuse la Palatul Mogoșoaia?

Viorica Slădescu: În această expoziție sunt expuse 48 de tapiserii. Sunt lucrări de diplome sau lucrări de semestru, sunt lucrări care au fost rodul unei activități de creație, rodul unei educații artistice.

SRS: Care este ultima zi când poate fi văzută această expoziție?

Viorica Slădescu: Expoziția a avut vernisajul duminică, 5 martie, și este deschisă până în 31 martie 2017 și poate fi vizitată în fiecare zi a săptămânii și sâmbătă și duminică între orele 09:00 – 17:00. Luni Centrul Cultural este închis, singura zi în care este închis. Aș putea să vă creionez în câteva cuvinte scopul și ce reprezintă această expoziție pentru noi, cei care am reazlizat-o.

SRS: Chiar vă rog, pentru că mă interesează care este importanța acestei expoziții. Cât de des faceți astfel de expoziții?

Viorica Slădescu: Expoziții de acest gen sunt rare, iar acest tip de expoziție în care sunt aduse în fața publicului lucrări din cadrul unei instituții de educație sunt chiar rarisime. După cum v-am spus, noi am conceput această expoziție pe baza patrimoniului pe care îl deține Universitatea de Arte și am reușit printr-o muncă susținută a unui colectiv colegial, să realizăm această expoziție. În primul rând, curatorul este Doamna Istoric și Critic Doina Mândru, un cunoscut critic de artă din România, apoi, din colectivul curatorial fac parte Doamna Dorina Horătău care este Directorul de Departament al Artelor Textile, Doamna Profesor Claudia Mușat și Viorica Slădescu, subsemnata. Scopul acestui eveniment este acela de a valorifica ceea ce a generat si a păstrat Universitatea noastră ca o instituție academică în care educația artistică, de-a lungul a cincizeci de ani, așa cum este specificat și în titlu, a urmat linia modernismului europenan pe care am îmbunatațit-o cu tradiția și creativitatea românească.

SRS: E un domeniu foarte interesant, acesta al tapiseriilor, mi-ar face mare placere să acceptați să veniți în una din emisiunile viitoare, aici în studioul Smart FM și să dezbatem mai pe larg povestea în sine, a tapiseriei românești și a tapiseriei universale până la urmă, pentru că puțini dintre noi cunoaștem istoria acestui obiect de artă. Aș vrea să vă mai întreb, pentru că știu că astăzi, la un moment dat când pregăteam emsiunea, am avut o scurtă convorbire la telefon și mi-ați spus că sunteți bucuroasă că îl am în studio în această seară chiar pe pictorul Florin Ciubotaru, care este și autorul celei mai mari tapiserii din lume, fiindcă dumneavoastră ați făcut parte din echipa de restaurare a acelei tapiseii, relativ de curând.

Viorica Slădescu: Da, este adevărat, în anii ’90, atunci când această tapiserie a reprezentat împreună cu un grupaj de lucrări de tapiserie românească țara noastră, România la “Trienala de Arta” de la Turne, atunci am făcut parte din colectivul de artiști care a participat. De asemnea, fiind restaurator de textile, am fost cea care a coordonat colectivele de conservare și de împachetare și de trimitere a acestei tapiserii. Și-mi aduc aminte cu mare plăcere cum am reușit să o toaletăm și să o curățăm și să o punem într-o stare de expunere și de asemenea, să putem să reușim un transport, care a fost deosebit de dificil, al acestei tapiserii la “Trienala de la Turne” din Belgia, una dintre cele mai importante trienale la vremea aceea, prin care România se afirma în Europa.

SRS: Viorica Slădescu, mulțumesc pentru puținele cuvinte, sper să ne reauzim cât de curând și să dezbatem pe larg această expoziție, înainte să se închidă și să putem să o vizităm. Până atunci, îi indemn pe ascultătorii Smart FM să meargă să vadă expoziția: “Cinci decenii de tapiserie la Universitatea Națională de Arte din București – profesori și studenți”, care se află în zilele acestea la Palatele Brâncovenești de la porțile Bucureștiului.

Viorica Slădescu: Vă mulțumesc și eu și cu mare plăcere venim pentru o astfel de dezbatere.

SRS: Mulțumesc, o seară bună!

Viorica Slădescu: O seară bună!

SRS: Revenim la dialogul cu pictorul Florin Ciubotaru. Și te-ntreb acum, această experiență care a durat zece ani, dupp realizarea acestei tapiserii, cum a fost influențată creația pictorului Florin Ciubotaru?

Florin Ciubotaru: Mai am ceva, puțin înainte de a răspunde la întrebare, tot ceva legat de lucrare. Normal era, după ce am făcut asta, să ne mai dea de lucru. Nu ne-au mai dat niciodată. Atunci, apelez iarăși, ca un ecou ce ne deranjează pe toți, la mizeria lumii, pentru că nu pot să fiu blând cu chestia asta. A mai fost încă un ecou fals, că suntem milionari, fii atentă. Și-atuncea m-am dus la contabilul Uniunii, mi-a făcut o hârtie, timp de zece ani, eu cu el am luat 1.100 de lei pe lună și tapiseresele 7,000 de lei, că așa se plătea, era muncă. Dar, fiind pe termen îndelungat, suma aia pe drepturi de autor a ajuns 1,100 de lei pe lună. Și le arătam hârtia și se enervau și nici nu se uitau, adica ceva odios, ce să spun. Ma rog, continuăm.

SRS: Fac și eu o completare aici. Există din păcate, chiar și în zilele noastre, această impresie falsă, cum că faci o lucrare monumentală sau o lucrare de foarte mari dimensiuni, pe care statul o plătește cu niște milioane, brusc, artistul care a făcut-o, este milionar. Niciodată, niciunul dintre artiști…

Florin Ciubotaru: Niciodată, niciunul dintre artiști…

SRS: Pentru că aceste lucrări de dimensiuni foarte mari, costă extraordinar de mult.

Florin Ciubotaru: Și mai e și altceva, faptul că, în complicația ei, cere timp. Pentru că puteam să facem pentru dreptul de autor mai mare, în doi ani ceva. Dar, nu era cazul, era prea importantă comandă ca să ne jucăm pentru niște bani. Dar ce pot să spun, este așa…m-am uitat așa, la fierar, la tâmplar, la oamenii care lucrează în direct cu materia. Exista în ei o abținere spre a evita performanța și anume, în momentul când îi ceri cuiva dintr-un lemn să-ți facă o performanță, el spune: nu vrea lemnul, la fierar la fel. Sigur, la tapiserie, la fel, adică lucrând cu materia în direct mai, palpabilă. Nu e ca pictura, unde este o convenție, că faci, că arăți ceva. Ea, cum să spun, te supune ea la un moment dat, vrei tu ca să-i faci jocuri, nu merge. Și atunci e un fel de disciplină a materiei. Înțelegi, care, să răspundă la întrebare, mi-a folosit după aia în sensul, să nu exagerez o etapă, să nu uit de una, cum să spun, ca să creez un întreg. Și atunci mi-au folosit, cum să spun, acești ani de disciplinare.

SRS: Vreau să vorbim puțin despre ultima expoziție pe care a avut-o la Muzeul Țăranului Român, este o expoziție semnată Florin Ciubotaru, a început în decembrie anul trecut și s-a terminat la jumătatea lunii ianuarie a anului acestuia. Cum s-au numit sau despre ce a fost această expoziție?

Florin Ciubotaru: După atâtea observații și atâtea experiențe, am adunat destul, înțelegi, și aceea, cum să-i spun, stare, am început să o prelucrez, am început să mă enervez. De ce? Pentru că observ la oameni care se consideră liberi în gândire, să zic breasla noastră, ticuri, prejudecăți și la întrebarea: de ce faci așa? – “Pentru că așa se face”. Păi, noi nu avem voie să spunem așa ceva. Și anume, ce înseamnă ticurile – expunerea, hai să zic, evenimentul-vernisaj și tot ce compune el. Deci, fiecare face într-un cadru, care cândva probabil că s-a stabilit, nefiind ceva mai imaginativ, ințelegi, și-a rămas așa. Și ușor, ușor m-a scos din minți. Cică, “De ce să expun pe perete?”, fii atentă, “Păi, pictura stă pe perete” – “Stă în momentul când mi-a cumpărat-o unul și o pune unde vrea dar, până atunci, mă ocup eu de munca mea, da? Apoi, ce înseamnă o expoziție? În general, se cam cunoaște, de la colegii mei, ce fac sau în felul ăsta sunt și recunsocuți. Dar, tre’ să faci și o surpriză la expoziții, pentru că dacă văd tot ce știe și nimic, aceleași cadre, cum să spun, puse, parcă nu mai am așa o bucurie. Prima tentație a fost la Mogoșoaia când n-am mai pus pe perete, am făcut niște, hai să zic, stative, tip sculpturi, foarte diverse, înclinate, drepte, în sfârșit. Ca un fel de schelete subțiri și am pus lucrurile pe ele. În momentul în care, în felul asta am reușit un alt lucru, am respectat și arhitectura locului, e chiar deosebită, să nu vin eu să o neg, adică să atragă atenția cu lucrarea mea și restul să nu se vadă. Nu, se vedea totul ca arhitectură și eu eram în mijlocul sălilor, așa. Apoi, se pun titluri la lucrări, nu suport chestia asta. De ce? Pentru că un titlu nu e în stare să exprime, tot ce e acolo. După aia se exagerează, poetico-filozofico-drăgălașe. Nu mă interesează, deci n-am pus titluri. Da’ acuma, poate să se supere criticii pe mine dar, n-am încotro. Și ei au ajuns la niște stereotipuri, da? Și-atunci, de 25 de ani, nu mai invit pe nimeni să-mi deschidă expoziția. Catalogul, eu îl fac, cu un ajutor, bineînțeles de tip tehnic. Cum să-i dau altuia să-l faca când eu îl cunosc cel mai bine. Nu înțeleg chestia asta, te ocupi tu. Scriu eu în catalog, despre ce mă preocupa și despre ce fac. Deci asta a fost primul la Mogoșoaia. La Muzeul Țăranului, eu am profitat de o sală foarte bună, mie-mi place, n-are nici o fereastră, lumină difuză, are un paviment neutru, pereții deschiși, albi, dimensiune bună, 12 pe 24 de m, adică extraordinar. Atuncea, nu că am făcut în funcție de sală, dar s-a potrivit, ca dimensiuni. Un coleg de-al meu m-a-ntrebat: “să te văd acuma, ce mai concepi, mai creezi, ce mai pui pe perete?” – “Lasă-mă, că mă gândesc” Și atunci am făcut o schemă de personaj, de om, care sunt eu și țin lucrarea. Apoi am făcut ideea, când am adus în sală să fac un grup, care vine spre om, nu te duci către ea, te întâmpină. Deci, cam asta a fost povestea în aceste expoziții și urmează alta, în care iar mi s-a pus întrebarea: “Să văd acu’, ce faci?” – “Lasă-mă, că mă găndesc” (râd împreună).

SRS: Ca să înțelegem mai bine, lucrările au fost așezate pe un fel de șevalete uriașe, dar nu sunt șevalete, am spus și când ne-am văzut prima dată, că mie mi se par că sunt niște șevalete umanizate. De fapt ele pleacă de la structură…

Florin Ciubotaru: Dragă, se numește un suport, în general. Tot, se numește un suport. Ori, suportul era omul. Asta era tot.

SRS: Aveau brațe…

Florin Ciubotaru: Sigur că la un moment dat, unul era fară braț și zic, “dar ăsta poate să ține fără un braț?” (râd împreună). Și mai era o lucrare întoarsă, ultima întoarsă și scria pe spatele ei: “Ea nu vrea să se arate”. De ce? Pentru că se întâmplă de multe ori, în decursul vizitelor mele, să vadă lucrări și eu nu vreau s-o arăt, că nu mă reprezintă. Deci am pus-o acolo, că nu mă reprezintă și nu vrea să se arate.

SRS: Deci, Sorin Ciubotaru, te-ntreb acum, următorul proiect, ce urmează?

Florin Ciubotaru: Am niște desene, cam așa, la nivel de vreo 22, poate unele se vor supăra pe mine, ca niște copii nereușiți pe care o să le scot. Și o să încerc altceva și deja mă bântuie ceva, cum să le pun, dar nu pe perete. Da acuma vă mai spun ceva, mai vezi lumea și e bine să o vezi. În momentul când acum, nu știu, 10 ani am văzut o expoziție egipteană, la Bubur, am înțeles că lucrurile trebuiesc ajutate, lucrările, că nu îl mai prezinți, de sine stătător, fără o ambianță. Și totul era cum să spun, cu niște ocluri, starea aia de lumină, nisip pe jos, adică era ajutată, lucrarea venea de acolo. Atuncea, cam așa tre’ gândite lucrurile. Exact așa s-a-ntâmplat când am avut la Academia Română. Lumea, colegii mei pizmoși, abia după vreo 3 ani mi-au spus: “Bă, nu a fost rea expoziția.” În care, cum să spun, am avut o baftă de sponsor, am modificat sala, am făcut alți pereți, în sensul unei mobilități, a unei forme și am pus lucrările acolo, nu se mai vede geam, nimic – pereți. Și tema mea era alb-negru, deci era o stare, cu colegul meu Mavrodin. Jumătate din lucrări eu, el cealaltă jumătate, înțelegi? A fost o stare și toată lumea a avut o surpriză reală. Dar nu au declarat-o. Da.

SRS: Încerc să te scot puțin, din concret… (intervine Florin Ciubotaru: “Du-mă undeva în câmpie, undeva…” [râd împreună]). Și atunci te întreb, Florin Ciubotaru, ce este creația?

Florin Ciubotaru: Păi cum să mă lovești tu la sfârșit cu o astfel de bombă, neexplodată. Că n-a explodat încă, să știi, că lumea s-a căznit ca să afle și nu știe. Da, adică, mai vorbeam noi câteodată și cu alții și cu tine și cu toți, că acest cuvânt este ultra-pretențios, că face parte din eroismul stupid al omului, așa, că el se dă mare și că el este mai tare ca orice. Și eu le explicam că natura e mai tare ca noi, ca dovadă, că ce drăguță a fost să ne așeze cum suntem, altfel era jale. Și atunci să fim și noi mai umili, să respectăm și noi darul ăsta. Ziceam și eu că tot ce este creat, e făcut. Să vă dau o pildă. Descoperă oamenii harnici, cu binocluri, așa le zic eu, științifice, că s-a creat o nouă specie din pricina, cum să spun, a mediului adică, aceeași păsărică care a venit de undeva, i s-a făcut ciocul mai mare pentru că a găsit papa mai dur. Ce a făcut omul în evoluția lui, s-a deteriorat (râde). Nu văd vreun fenomen extraordinar. Atuncea, spune așa, că nu suport cuvântul creație, îi spun interpretare. Interpretezi ce vezi sau, ca să fii mai puțin, mai așa, mai pretențios, transfigurare. Deci, cam asta e. Ce e creația, creația este făcută, totu-i aranjat și chiar bine.

SRS: Nu te las. Dup-atâția ani de experiență, după atât de mult trai cu această experiență, te întreb, ce este arta?

Florin Ciubotaru: Ai venit cu cuvântul experiență. Aș vrea să vin cu niște pastile sau să găsiți ceva, să uit tot ce știu, vă spun sincer. De ce? Pentru că, câteodată, acel lucru neprelucrat la timp, devine un balast, dar el există în memorie, știi? Și-aș vrea să scap și nu pot. Pentru că acuma, în loc să primesc, scot. Asta este preocuparea mea în ultima vreme… să scot, să nu mai, să nu mai…ce știu… pentru că ala fost știutul unei perioade, nu mai corespunde. Deci, arta ce e? Omul e sensibil, în felul ăsta se arată că e un sensibil. Deci, el se manifestă cu sensibilitatea lui. Adică înseamnă emoție, înseamnă, hai să zic, că e o alunecare în ideal ceea ce nu-i rău deloc, în visare și într-un fel de imposibil… da’ te apropii de el (râde). Dar n-o să-l ajungi, știi, asta este, e frumos. E frumos, eu consider că ceea ce ni se întâmplă în tot cea ce facem, e o tatonare.

SRS: Asta este o definiție valabilă pentru artiști sau este valabilă și pentru public?

Florin Ciubotaru: Eu cred că, pentru toată lumea.

SRS: Emoție este în ambele, la ambele capete.

Florin Ciubotaru: Da, pentru că acest dar, pe care-l avem, în momentul când chiar tu nu ai voința să îl scoți la iveală, vine întâmplarea și ți-l scoate.

SRS: Am văzut, în monografia Florin Ciubotaru, pe care am primit-o chiar de la tine, câteva lucrări despre cifra zero cu cifra zero. Cine este zero?

Florin Ciubotaru: Da, vezi, aicea se leagă, mai dinainte de traseul meu – un comportament legat de teme, de ce tre’ să faci și că acest tip de cercetare, pentru că in fond ș noi facem o cercetare, trebui sprijinită cumva. Adică, vi s-a întâmplat și vouă și tuturor, când ai avut o întâmplare cu mai puțină atenție, dar te-a marcat, cum să spun, simți acolo că te-a lucrat și chiar vrei să o descifrezi. Și-atunci eu mă uit cu îngrijorare, cu câtă nonșalanță, unii refuză niște lucruri, considerandu-le lăturalnice, adică nu-i o chestie. Și de-asta mi s-a pornit așa, de faptul că auzul mi-a fost deranjat, adică, eh, zero. Adică până și lucrurile astea care trebuiesc comentate. “Bă tâmpiților, păi zero este mama tuturor cifrelor, adică este o încărcătură abstractă, simbolică, formidabilă, acum să spun, stare de reprezentare, mai mult decât orice, nu?

SRS: Este punctul de pornire, punctul zero.

Florin Ciubotaru: Punctul de pornire, adică nașterea unor lucruri, adică… “Ce, fii serios, zero? Lasa-ne în pace.” – (râde). Da.

SRS: Înainte să încheiem această emisiune, vreau să-l întreb pe pictorul Florin Ciubotaru, dincolo de lucrarea “Lada cu secrete”, ce conținea lada cu secrete a pictorului Florin Ciubotaru?

Florin Ciubotaru: Această problemă o am cu nepoata mea de opt ani, în momentul în care îmi dă târcoale, cu zâmbete candide și cuceritoare – “Ce mi-ai adus?” Zic: “Nu pot să-ți dau până nu mănânci, e secret. Hai să-ți spun cum e cu secretul. Secretul n-are explicație, e secret. Nu pot. ” Și-atuncea, nici eu nu pot.

SRS: Deci, lada cu secrete, rămâne un secret (râd împreună). Florin Ciubotaru, iți mulțumesc foarte mult pentru această emisiune minunată și sper să ne vedem cât de curând, la următorul eveniment semnat, Florin Ciubotaru.

Florin Ciubotaru: Eu sunt foarte încântat că mi se mai dă atenție, mă bucur că voi doi m-ați răbdat și că mai sunt oameni care se mai uită la ceva.

Seria Eclipsa, tehnică mixtă, 2014, Florin Ciubotaru

Dragii mei, aici se încheie emisiunea “Artă prin gaura cheii” din această seară, vă mulțumim frumos și pentru răbdare, așa cum spunea și Florin Ciubotaru, vă mulțumim frumos pentru atenție. Vă reamintesc că înregistrarea emisiunii din această seară, se găsește începând de mâine după-amiază pe site-ul smartfm.ro, secțiunea Podcast. Sunt Steluța Roșca Stănescu și vă urez o seară minunată.